De mult timp nu m-am mai ocupat cu teatrul de improvizaţie. Am importat acest tip de teatru în urmă cu vreo 15 ani, am făcut primele cursuri de impro la UNATC, am înfiinţat prima trupă. Toate acestea au diseminat într-un fenomen, aşa cum mi-l şi închipuisem văzând cum se întâmplase la alţii.

Spun toate astea pentru că, deşi nu mă mai ocup cu asta (un regizor nu prea are ce să facă în impro!), pot să vă asigur că mă pricep la fenomen foarte bine. Judecând după ce am văzut într-o seară din ediţia !MPRO a acestui an (Sing it; Film Noir; şi impro poetic cu Dave Morris şi Missie Peters), pot să spun că am văzut blocaje, goana după poantă, prea puţină poveste. Eu cred că trebuie meditat un pic la fenomen şi, dacă se ajunge la concluzia că e artă, că implică trezirea de emoţie în spectator, treaba e pe drumul cel mai bun!

Cred că povestea (nu cea în patru) se spune cu mijloace actoriceşti, nu cu mijloace scriitoriceşti. Cu alte cuvinte: improvizatorii trebuie să joace teatru, cu personaje, cu relaţii, cu tăceri! Şi în textele scrise tăiem adesea acele replici pe care actorul le poate juca fără vorbe. O privire, un oftat, o acţiune în locul unei replici care îmi descrie acţiunea – iată ce îmi lipseşte mie în spectacolele de improvizaţie. Aşa cum a spus Dave Morris, pe scenă: poanta facilă este „the lowest form of comedy”.

Ne puteţi găsi şi pe:
https://www.facebook.com/weloveimpro/
Ne puteţi ajuta în realizarea !MPRO – Festivalul Naţional de Improvizaţie:
https://www.patreon.com/WeLoveImpro

Fac improvizație de 10 ani, cel puțin într-un cadru organizat. Iar muzica este viața mea de când mă știu; Îmi place foarte mult să ascult muzică, dar și să cânt, deși nu o fac chiar strălucit. Am ajuns să particip la atelierul muzical, ținut anul acesta de Heather și Jules de la trupa britanică de improvizație The Maydays la Festivalul Național de Improvizație !MPRO.

Spun că am ajuns, pentru că întâmplarea a făcut ca fosta mea colegă de trupă, Adriana, să nu mai poată participa. Astfel am participat eu în locul ei și îi mulțumesc din suflet pentru asta, pentru că a fost minunat. Atelierul de cinci zile s-a finalizat cu un spectacol într-una din serile festivalului – musicalul Sing It! – pe care l-am susținut toți ce 12 participanți la atelier. A fost ceva extraordinar!

Rezultatul a fost un spectacol spiritual, în toate cele trei sensurile din DEX. Ne-am simțit aproape de public și am simțit și publicul aproape de noi, lucru confirmat și de spectatori la final. Pe cei cu care am urcat pe scenă îi cunosc de mai demult, însă experiența Sing It!, atât spectacolul cât și repetițiile, ne-au făcut să ne apropiem foarte mult și să ne simțim ca o adevărată familie. Fiecare are rolul lui scenă, fiecare contribuie cu câte o idee, la fel ca la alte spectacole de improvizație, însă la Sing It! ne exprimăm prin muzică. Asta face ca mesajul să fie mult mai profund, mai aproape de sufletul spectatorilor.

Iar mie, Sing It! mi-a mers la suflet. M-a făcut să capăt încredere în mine, că pot juca chiar și într-un musical, și să îmi doresc să continui. Pentru asta le mulțumesc colegilor mei Alexandra, Andreea, Andreea, Adina, Mădălina, Monica, Ramona, Andrei, Mădălin, Pavel, Vlad și nu în ultimul rând improvizatorilor muzicali Alex și Marian!

Sing It! se va juca în luna octombrie la Teatrul de Comedie, Sala Nouă. Urmăriţi programul pentru a afla detalii.

Ne puteţi găsi şi pe:
https://www.facebook.com/weloveimpro/
Ne puteţi ajuta în realizarea !MPRO – Festivalul Naţional de Improvizaţie:
https://www.patreon.com/WeLoveImpro

Cei care aleg calea teatrului folosesc cartea tare a Pasiunii. „Fac ce-mi place” este atât Visul pe care îl urmează, cât şi salteaua pe care cad atunci când soldul bancar se încăpăţânează să rămână nesatisfăcător. Bănuiesc că există undeva un studiu făcut de cercetători serioşi (probabil britanici) despre beneficiile pe termen lung ale celor care „fac ceea ce le place”, chiar şi luând în calcul dificultăţile şi stresul aferente. Mai rar discutat este cazul contrar, când după ani de lupte şi perseverenţă, actorii ajung să aibă succes, să fie iubiţi de public pentru spectacolele lor atât de mult încât pot răspunde DA la enervanta întrebare „Şi poţi trăi din asta?”.

Desigur, se discută mai rar pentru că se întâmplă mai rar. De şapte săptămâni mă aflu la Berlin cu o bursă Erasmus – practic cercetarea antropologică pe o trupă de improvizatori care sunt împreună de 20 de ani, în aceeaşi formulă. Ei joacă de trei ori pe săptămână la săli pline (100-130 de spectatori), predau cursuri, fac evenimente pentru companii şi organizează anual un Festival de proporţii din ce în ce mai mari (sună cunoscut, Improvisneyland?). Majoritatea folosesc cuvântul „familie” când se gândesc la trupă, şi sunt mândri de locul în care au ajuns în prezent. Sunt foarte apreciaţi de spectatorii lor, care le recomandă spectacolele ca „o seară de distracţie garantată”. Au Succes. (Desigur, este necesară o discuţie despre posibile definiţii ale succesului, în funcţie de cultura prevalentă; până una alta, şi germanii şi românii se află în prezent, mai mult sau mai puţin, într-o cultură larg occidentală a succesului bazat pe bunăstare materială – mai multe despre asta sper să scriu într-un articol antropologic).

Totuşi, una din tensiunile importante pe care mulţi actori din trupă le resimt este cea între dorinţa de a păstra Succesul (gloria şi banii) pentru care au muncit şi curiozitatea de a experimenta abordări noi în improvizaţie, Pasiunea cu care au pornit la drum în urmă cu toţi acei ani. Spectacolele pe care le-au propus în ultimii câţiva ani nu au fost primite de public cu acelaşi entuziasm ca cele deja validate – reperul fiind numărul redus de spectatori prezenţi, acest indicator numit plastic de americani „butts in seats”. Poate că nu este singurul criteriu de a înţelege aprecierea spectatorilor pentru un spectacol „altfel”, în care nu râzi toată seara, dar care te pune pe gânduri, în care te recunoşti, care te tulbură, prin care înţelegi mai bine ce i se întâmplă prietenei tale sau cum e cu prăpastia între generaţii. Dar este unul neliniştitor, care ameninţă stabilitatea întregii case.

Pasiune – Succes. Curiozitate – inerţie. Risc – siguranţă. Haos – ordine. Mulţi cred că improvizaţia se află la capătul extrem al riscului, inclusiv unii actori care sunt terifiaţi de perspectiva de a improviza, crezând că asta înseamnă haosul absolut. Însă improvizatorii, ca orice om cu un instinct sănătos al supravieţuirii, înţeleg că haosul absolut nu aduce sens, şi îşi definesc anumite limite – formatul, stilul, regulile, echipa, spaţiul unde joacă ş.a. Dacă aceste elemente de stabilitate devin prevalente, actorii se pot simţi încorsetaţi, rutinaţi, captivi ai unui castel pe care l-au construit singuri. Căci spre ce se îndreaptă curba ascendentă a siguranţei, a inerţiei? Către starea cea mai stabilă, cu potenţialul de risc cel mai scăzut, chiar zero.

Aşa că improvizatorii berlinezi luptă să construiască noi castele, să cunoască noi artişti cu care să facă noi proiecte, cu alte cuvinte să păstreze vie curiozitatea. În cuvintele unuia dintre ei, „trebuie să vrei să afli mereu ceva nou, doar asta e viaţa, nu?”

Mă puteţi vedea în fiecare duminică în showurile trupei Improvisneyland în Lente şi Şotron, şi în spectacolul Sing It! în ediţia 5 !MPRO. Predau improvizaţie la Academia de Improvizaţie şi studiez studios Antropologia la SNSPA.

Ne puteţi găsi şi pe:
https://www.facebook.com/weloveimpro/
Ne puteţi ajuta în realizarea !MPRO – Festivalul Naţional de Improvizaţie:
https://www.patreon.com/WeLoveImpro

Teatrul Naţional. Sala Media. 10 minute înainte de spectacol. Mădălina, Anca, Lidia, Ciprian, Bogdan (improvizatori), Iulia (muză) şi Cristi (prezentator), şapte marţieni amatori, aşteaptă cu inima cât un purice să intre pe scenă. Nu ştim cum va fi. Chiar nu ştim. Nici un improvizator nu are idee care va fi personajul său, unde se va desfaşura acţiunea, care este intriga, care va fi ordinea scenelor, a evenimentelor, a interacţiunilor între personaje. Ştim că vom suferi, căci aşa se cheamă spectacolul: Încercarea. Ştim că vom crea o poveste. Ştim că fiecare improvizator va dezvolta un personaj. Atât.

Sub vraja acestei emoţii, fiecare improvizator se poate surprinde eliberând din subconştient idei neaşteptate. Aş putea fi un prinţ, aş putea fi un solist de operă, aş putea fi un jurnalist viclean, aş putea fi o pisică, aş putea fi un spirit. Orice e posibil.

Pot să mă salvez luptând, pot să o fac cântând şi seducând sau pot să o fac improvizând o poezie şi emoţionând. Pot să te amorţesc atingându-ţi obrazul cu coada mea de pisică. Pot arunca o vrajă şi împietri celelalte personaje pentru câteva momente, suficient pentru a scăpa.

Pot trăi într-un moment greu o emoţie autentică. Pot face o alegere morală. Pot să păcălesc un alt personaj. Atâta timp cât este o alegere spontană, publicul va simţi şi va aprecia. Dacă personajul meu va muri, pot trăi acel moment spunându-mi regretele, mărturisindu-mi iubirea sau blestemând pe cel ce mă ucide. Nu ştiu. Dar, atâta vreme cât voi avea curajul să trăiesc acel moment autentic pe scenă, publicul va fi alături de mine.

La final sunt aplauze: entuziaste sau liniştite. Ştim că publicul apreciază curajul, onestitatea, încrederea de a ne arunca în necunoscut împreună cu el. Apreciază spontaneitatea, imaginaţia, firele nevăzute ale poveştii, instantaneele de personaje, chimia improvizatorilor. Ne retragem în culise cu un zâmbet îmbujorat, dar şi cu un val de căldură în suflet. Suntem încărcaţi cu adrenalină, energie, entuziasm, speranţă. Speranţă. Ne privim în ochi, ştim că am fost o echipă, am încercat să ne susţinem, ne-am inventat identiţăti şi le-am susţinut reciproc. Am creat o poveste împreună cu publicul. Am fost conectaţi. Am trecut împreună printr-o încercare, având încredere unii în alţii, dar şi în public… că ne va accepta şi ne va susţine până la final.

Munca asiduă, exerciţiile, antrenamentele – sunt ele garanţia unui spectacol bun? În improvizaţie nimic nu este garantat! Dar atunci când iubeşti ceea ce faci, atunci când ai încredere în tine, în colegi şi în audienţă, când laşi să existe acea energie caldă şi invizibilă, spiritul improvizaţiei se coboară, magia apare. Şi pentru acele clipe de magie merită să rişti, spectacol dupa spectacol!

Nu aş da amintirea acelor minute de aşteptare a spectacolului de la Teatrul Naţional pentru nimic! Emoţia este mare. Încă o pot retrăi. După ani de zile. M-am despărţit de improvizaţie, dar nu regret nimic din ce am trăit. Dacă mi-ar fi spus cineva că eu, un programator timid şi introvertit, voi improviza poezii pe scenă, voi da viaţă unor personaje, voi crea poveşti alături de alţi inconştienţi, i-aş fi spus că e nebun. Poate a fost doar un vis. O nălucă. O nebunie frumoasă. Ce bine că am trăit-o!

Am fost introdus în această lume de oamenii minunaţi de la Improvisneyland, care vor fi gazda festivalului din 2017. Am crescut alături de oamenii talentaţi de la Urban Impro, bucurându-mă şi eu de talentul lor. Am crescut apoi charismaticii Marţieni, încercând să le transmit mai departe pasiunea şi experienţa acumulată. Am urmărit cu bucurie apariţia unor noi trupe, cum este trupa All In. Oameni prezenţi 100% la apelul improvizaţiei, aşa cum am fost şi eu odată ca niciodată… Am urmărit cu admiraţie evoluţia altor trupe magice, cum sunt iEle, Obligo sau Freeze, precum şi proiectul Recul, unde sunt create cu pasiune spectacole noi, probabil casa improvizaţiei în acest moment. Mulţi dintre cei menţionaţi vor fi pe scena festivalului din 2017. Sunt multe alte nume în comunitatea românească de improvizaţie care merită menţionate. Vă privesc de la distanţă şi sunt mândru. Sunteţi oameni frumoşi, talentaţi şi valoroşi. Vă mulţumesc pentru că existaţi.

Ne puteţi găsi şi pe:
https://www.facebook.com/weloveimpro/
Ne puteţi ajuta în realizarea !MPRO – Festivalul Naţional de Improvizaţie:
https://www.patreon.com/WeLoveImpro

Improvizez din: 2012.

Trupa din care fac parte: ImproVICE.

O scurtă introducere a debutului personal în improvizaţie:

Când m-am apucat de impro, în martie 2012, am făcut-o din motive care nu aveau nicio legătură cu improvizația. Voiam să ies din casă și să mă bag în seamă cu fete. Știam că pot să fiu amuzant, așa că mă gândeam că va fi floare la ureche. Bineînțeles, am nimerit într-o grupă cu șase băieți și o singură fată, așa că pe partea de băgat în seamă cu fete m-am liniștit rapid.

Nu părea mare filozofie la început. Ca mai toți oamenii care se consideră amuzanți, am început să fac glume la fiecare oportunitate, să mă dau deștept și funny indiferent dacă era contextul potrivit sau nu. Cred că aș intra în pământ de rușine dacă aș vedea cum eram atunci. 

Primul moment în care îmi aduc aminte că am gândit: “E ceva cu improvizația asta!” a fost la o poveste în 4 în care unul din colegii mei de grupă, care s-a și lăsat imediat după, a luat un început de frază de la mine și a dus-o mai departe atât de bine încât mi-am dat seama instantaneu unde vrea să meargă cu povestea. Mai mult decât atât, am reușit să mă abțin și să nu deraiez firul narativ, ci doar să merg pe ideile celorlalti. Nu cred că am conștientizat atunci ce făceam, de altfel pentru multă vreme nu am reușit să recreez acea senzatie, însă am accesat, pentru 30 de secunde sau un minut, lucrul ăla pe care americanii îl numesc “group mind”.

După vreo lună, improvizatia a devenit dificilă. Când faci jocuri de statut și nu esti actor, ci un corporatist mărunt, încasezi destul de tare statutul mic. Pentru mine a fost și este, în continuare, extra dificil să fac lucruri fizice cu care nu sunt confortabil. Prima oară când s-a întâmplat asta, am paralizat instantaneu și primul gând a fost: “Ok, asta a fost și cu improvizația, pân-aici am platit.”

Se spune că, într-o scenă de impro, răspunsul vine întotdeauna de la partener. Ei bine, am testat asta și chiar e adevărat. Eram într-un exercițiu cu un coleg, care, ca foarte mulți alți oameni de-atunci, s-a lasat la puțină vreme după. Obligo-ul exercițiului era că amândoi urma să facem balet. Am paralizat, ca de obicei, și singurul lucru pe care am putut să îl fac a fost să mă uit la el. L-am vazut ca în Dragonball venind spre mine în sprint și sărind spre mine cu ochii goi de orice gând rațional, se vedea clar că nu era ghidat de altceva decât de instinct! Aveam două opțiuni: să îl prind sau să-mi iau knock out. Am ales prima variantă. Când am văzut felul în care s-a aruncat în acel dans sălbatic, fără nicio prejudecată și fără niciun fel de penibil, am înțeles ce am de facut.

Au mai fost și încă mai sunt multe momente în care mă blochez, mă judec și îmi spun că improvizația nu e pentru mine. Și chiar cred că sunt mulți oameni mai talentați și mai curajoși decât mine cu care am facut impro de când am început și până acum. Singura diferență e că ei s-au lasat, iar eu încă mai continuu. Și o fac dintr-un motiv foarte curios, pe care nu l-am mai întâlnit la niciun alt hobby. Când mă frustrez, când mi-e dificil și mi se pare că nu pot să merg mai departe, în loc să renunț, vreau să mai încerc o dată. Și înca o dată. Și de încă o sută de ori, dacă e nevoie, până îmi iese.

Spectacole în care mă puteţi vedea: „Monoscena”, „This is the end” cu ImproVICE, Valar Improvis, Risc, Film Noir.

Ne puteţi găsi şi pe:
https://www.facebook.com/weloveimpro/
Ne puteţi ajuta în realizarea !MPRO – Festivalul Naţional de Improvizaţie:
https://www.patreon.com/WeLoveImpro

Improvizația e simplă. În ultima vreme mi se pare că teatrul de improvizație seamănă tot mai mult cu un sport. Nu partea cu competiția, în privința ei am rezerve pe care o să le detaliez, poate, cu altă ocazie. În schimb, ceea ce face lucrurile similare este noțiunea de echipă care participă în realizarea spectacolului. Ca în orice sport de echipă, fie că vorbim de fotbal, de rugby, de baschet sau de e-sports, felul în care participanții înțeleg jocul și strategia echipei este crucial pentru un meci câștigător.

Totul pornește de la organizare: alegerea conceptului, afișul, probele de sunet, punctualitatea ( da, știu, tocmai eu m-am găsit să vorbesc despre asta ), poziționarea față de spectatori, felul în care sunt primiți spectatorii în sala de spectacol, să fie apă pe scenă, etc. Practic, partea care ține de clubul sportiv: managerul, directorul sportiv, maseurul, fizioterapeutul, etc… Apoi, spectacolul în sine. Este important ca fiecare să-și cunoască atuurile și punctele slabe când vine vorba de improvizație, să știe unde să fie poziționat „pe teren”, să știe când să intervină și când să lase spațiu de manevră pentru coechipier, când să centreze ( să construiască ) sau când să tragă la poartă ( să dea un punch line ). E important să simți tempo-ul spectacolului, să simți când trebuie să pornești într-un contra-atac de scene scurte și înțepătoare, sau când trebuie să faci un joc de pase emoțional.

În momentul în care spectatorii intră în sala de spectacol, meciul nu e cu ei. Nu e nici cu echipa adversă, în cazul unui meci de teatru sport sau cage match. Este meciul intern al echipei tale. Improvizația e simplă. În momentul în care suporterii intră în stadion, sportivii își asumă că joacă acel sport la nivel profesionist, că fanii au plătit bani pentru locul în tribune, iar înfrângerile trebuie asumate. Cum rămâne, însă, cu înfrângerile din improvizație?

În ultima vreme am participat în diverse meciuri de e-sports ( iar Bogdan mi-a fost coechipier de multe ori ). Două echipe a câte 5 jucători, înfruntându-se pe un câmp de război virtual. Atunci când pierdeam, auzeam de multe ori de la colegi comentarii de genul: „X n-a jucat cum trebuie”, „Y, n-ai fost atent la hartă”, „Z n-a ajutat echipa la momentul necesar” ( poate singura critică validă ). Alte dăți auzeam scuze: „ceilalți au avut o configurație mai bună a echipei”, „n-aveam cum să câștigăm în fața unei echipe cu 100 de niveluri mai bună”. Niciodată n-am auzit fraza: „poate că noi, ca echipă, nu suntem încă suficient de buni”. Cum rămâne, însă, cu înfrângerile din improvizație?

De cele mai multe ori, atitudinea cu care se pornește un spectacol sau nişte repetiții într-o echipă este una în care cu toții ne simțim bine, râdem, glumim, scornim chestii, simțim bucuria improvizației. Până la urmă, ce e mai frumos decât să urci pe o scenă fără nimic, și din acel nimic să creezi personaje, lumi și poveşti? Este chiar încurajat să pășești într-o scenă fără „să ai nimic” și să vezi ce se naște acolo, pe loc. Bonus, faci și publicul să râdă, primești aplauze la final și te duci acasă mulțumit de sine. Ai făcut ca improvizația sa pară ceva extrem de uşor! Cu puțină experiență și puțin șarm în arsenal, spectatorii vor veni la tine și-ți vor spune: „A fost atât de bun spectacolul încât pare că l-ați scris înainte.” Improvizația e simplă.

Cum rămâne, însă, cu înfrângerile din improvizație? Ele pot arăta în multe feluri. Încep prin niște spectacole previzibile, cu mecanisme previzibile și cu umor previzibil. Încep cu personaje care sunt mai degrabă caricaturi sau al căror singur rol este să dea din gură și să spună vorbe. Încep prin promisiuni de lumi și povești care devin doar poante și gaguri nememorabile. Încep prin a intra în scenă „fără nimic” și a te aștepta ca din nimicul tău și nimicul colegului de scenă să se nască altceva decât nimic. Încep în multe feluri și se termină printr-un spectacol prost. Mai simți bucuria improvizației?

Ai făcut ca improvizația să pară ceva extrem de ușor, dar antrenamentele n-ar trebui sa fie ușoare. Pentru fiecare fentă pe care Neymar sau Cristiano Ronaldo o face pe teren și pentru fiecare slam dunk înscris de Kevin Durant sau LeBron James există mii de ore de transpirație, pe teren sau în sala de forță, scrâșnete din dinți, lovituri, mișcări repetate la nesfârșit, antrenamente în frig și în ploaie, accidentări, sacrificii, totul făcut până când plăcerea și bucuria de a practica sportul respectiv au fost, pe rând, înlocuite de frustrare, de neputință, de plictiseală, apoi de furie și poate, într-un final, cu puțin talent și noroc, de satisfacție. Trebuie să iubești improvizația suficient de mult pentru a ajunge să te frustreze, să te facă să te simți neputincios, să o urăști și poate, într-un final, cu puțin talent și noroc, să îți dea satisfacții.

Intri în sala de spectacol ca profesionist. Ești pe scenă ca să faci teatru. Nu circ, nu glume, nu parodii, nu ca să-ți exorcizezi demonii, nu ca să devii o persoana mai bună, nu ca să smulgi râsete și aplauze. Ești acolo ca să faci teatru, iar concurența ta sunt alte piese de teatru din orașul tău. Compară-te cu ele și vezi unde te situezi. Oamenii obișnuiți nu iau în serios teatrul de improvizație sau îl confundă cu alte forme de umor? E simplu, tratează teatrul de improvizație ca pe teatru, și lucrurile se vor schimba.

Replicile tale trebuie să fie la fel de bine „scrise” ca ale unui dramaturg, felul în care stai în scenă la fel de elegant ca în conceptul unui scenograf, viziunea ta la fel de profundă ca cea a unui regizor, jocul tău la fel de bun ca al unui actor. Ai ales să faci asta ca profesionist, așa că trebuie să fii toate lucrurile de mai sus la un loc. La fel de bun ca Aaron Sorkin, ca David Fincher, ca Meryl Streep sau ca Kevin Spacey, toți deodată. Până când vei ajunge acolo, dacă vei ajunge acolo, o sa îți vină să dai vina pe alții: „X n-a jucat cum trebuie”, „Y, n-ai fost atent propunerea mea”, „Z n-a ajutat echipa la momentul necesar”. O să cauți scuze: „n-a fost energia bună în public”, „n-au fost suficienți oameni în sală”, „ne-a sabotat tehnicul”, „încă nu sunt pregătiți pentru long form”. Dar, poate, explicația e mai simplă. „Poate că noi, ca echipă, nu suntem încă suficient de buni.”

Improvizația e simplă.

Ne puteţi găsi şi pe:
https://www.facebook.com/weloveimpro/
Ne puteţi ajuta în realizarea !MPRO – Festivalul Naţional de Improvizaţie:
https://www.patreon.com/WeLoveImpro

Improvizez din: 2010, cu pauze. Eu și improvizația avem uneori status-ul „It’scomplicated”.

Trupa din care fac parte: iELE

O scurtă introducere a debutului personal în improvizaţie:
Neoficial am început să improvizez de la grădiniță, atunci când m-am gândit să „repar” bățul doamnei educatoare rupt din joacă (pentru cei născuți după 2000 – da!!! ne dădea la palmă cu bățul.. nu, nu face nimeni pușcărie pentru asta), legând cele două bucăți rezultate cu un șnur. Țin minte și acum sentimentul de mândrie.
Sper că mi-am îmbunătățit de atunci abordarea.

Oficial am început să improvizez în primul an de facultate. Un short form timorat am făcut prima oară alături de băieții de la Obligo prin 2010. Apoi am colaborat cu Pinkless și apoi cu Freeze. Am abordat longformul în spectacole precum EnCor, Risc, Valar Improvis, Impro la Liber, Assscat și am jucat în două spectacole de sketch-comedy din seria „O săptămână, un spectacol”. Improvizație foarte bună abia aștept să încep să fac. Din acest motiv tot merg la workshop-uri de impro. Aștept iluminarea în improvizație și desprinderea ușoară de mediocritate. Nu știu dacă o să reușesc, dar drumul merită din plin. Am învățat de la Sean Cusick, Tim Orr, Jill Bernard, Fabio Maccioni si Flavien. Și de la partenerii mei de scenă care uneori sunt extraordinari.

În rest improvizația face parte din viața mea. Numai dacă ai asistat la reparația fulger a unei Dacii poți înțelege. Tată, iți mulțumesc pentru asta. Rar fac o mâncare după rețetă, îmi place să schimb traseul în fiecare zi, când reproduc melodii de obicei le personalizez intenționat sau nu, deci pot fi sâcâitoare uneori. Am două dihorițe care îmi arată cum e să fii umil, muncitor și recunoscător în fiecare zi. Dihorițele mele sunt niște stăpâni foarte îngăduitori. Îmi permit să am propriile mele lucruri, atât timp cât nu ajung ele la ele. Casa mea s-a mutat sus. Și îmi permit să am și spectacole.

Spectacole în care mă puteți vedea:
„Valar Improvis”, „Familia Ou” și uneori în „Impro la Liber”, la Recul

Ne puteţi găsi şi pe:
https://www.facebook.com/weloveimpro/
Ne puteţi ajuta în realizarea !MPRO – Festivalul Naţional de Improvizaţie:
https://www.patreon.com/WeLoveImpro

Improvizez din: 2003

Trupa din care fac parte: Improvisneyland, Improvisneyland & Asociaţii

O scurtă introducere a debutului personal în improvizaţie:

A fost un spectacol bun. Eşti mulţumit şi ai vrea să poţi fi atent 100% la cei din jurul tău, să le auzi felicitările şi să discuţi cu ei. Cu toate astea, eşti încă prins în energia spectacolului, în mintea ta se derulează secvenţe din spectacol, iar ceea ce se întâmplă în jurul tău acum e ca într-o ceaţă, mai puţin viu, mai puţin real. În mod ironic, acum vezi mai puţin decât în urmă cu 10 minute, când erai orbit de reflectoare.

Ce-i drept, nu a fost un spectacol perfect, nici nu există aşa ceva. Scena aia putea să dureze mai puţin. Scena cealaltă avea nevoie de ceva mai multă emoţie. Dar nu contează. Per total a fost un spectacol bun. Cineva vine la tine şi-ţi spune cât de mult i-a plăcut acea scenă în care… Te bucuri, dar ştii în acelaşi timp că acel moment perfect nu se va mai repeta niciodată şi că a fost vârful efemer al unui iceberg irepetabil, o combinaţie de elemente pe care nu le-ai putut şi nu le vei putea niciodată controla: puţin noroc, puţină inspiraţie, colegii de scenă care te-au susţinut. Şi multă muncă. Iar spectacolul bun din seara asta nu garantează nimic. Pentru că data viitoare o vei lua de la zero.

A fost un spectacol prost. Eşti mulţumit şi ai vrea să pleci naibii de acolo, să ajungi acasă şi să uiţi de tot ce s-a întâmplat în seara asta. Câţiva oameni îţi spun “Bravo!”, dar tu ştii mai bine ce a fost pe scenă. Nu-ţi dai voie să te bucuri de laude, pentru că eşti conştient că în seara asta nu le-ai meritat. E ca şi cum în urmă cu 10 minute erai orbit de reflectoare, iar abia acum vezi lucrurile clar.
Ce-i drept, au fost şi câteva momente bune. Scena aia a avut un punch line bun. Dincolo au existat premizele unei scene bune. Dar nu contează. Ai vrea să dispari undeva, împreună cu amintirea acestui spectacol. Frustrarea te face să te încrunţi, ai vrea să dai vina pe cineva, dar eşti conştient de faptul că la mijloc a fost o combinaţie de elemenete pe care nu le-ai putut şi nu le vei putea niciodată controla: nişte propuneri care nu te-au inspirat, colegii tăi n-au înţeles sau n-au conştientizat câteva propuneri, la o scenă pur şi simplu n-ai putut oferi nimic celorlalţi. Dar ştii de ce e nevoie: mai multă muncă. Singurul lucru care te consolează este faptul că, din fericire, spectacolul prost din seara asta o sa rămână o amintire şi atât. Pentru că data viitoare o vei lua de la zero.

Şi o vei lua de la zero. O dată, şi încă o dată, şi încă o dată. Pentru că improvizaţia e o artă infinită: nu există spectacol perfect, aşa cum nu există nici un improvizator perfect. Şi oricum, improvizaţia nu este despre a fi perfect. E mult mai uşor să fii perfect în ceva repetabil, corectabil, editabil. În teatru, în scenaristică, în film. În improvizaţie nu ai Photoshop. Nu ai a doua şansă. Şi deşi asta sună ca un lucru teribil şi neiertător, este mult mai simplu de atât. Pentru că accidentul de acum o secundă se poate transforma în momentul genial de mai încolo. Improvizaţia e sinceră. Ceea ce aduci în scenă este ceea ce primeşti în loc. Aşa că în loc să aduci ceva, mai bine descoperi împreună cu ceilalţi. E mult mai simplu, mai vulnerabil, mai uman. Improvizaţia este, aşa cum spune Dave Razowsky, o artă feminină, în care primează grija faţă de partener, ascultarea, generozitatea. Astea sunt doar câteva motive pentru care poţi iubi improvizaţia. Iar eu, unul, o iubesc.

Iubesc improvizaţia şi la fel ca mine mai sunt mulţi. Sunt tineri, sunt frumoşi, sunt talentaţi, aşa că ar trebui să le vedeţi spectacolele. Sunt spectacole bune, proaspete, făcute cu nebunie, cu pasiune, cu viaţă, unice. Mergeţi să-i aplaudaţi, să-i îndrăgiţi şi, în final, să vă îndrăgostiţi la rândul vostru de impro. Pentru că, aşa cum nu există un moment mai bun în improvizaţie decât prezentul, la fel nu există un moment mai bun pentru improvizaţia din România decât prezentul. Şi exact acum, în prezent, s-a născut “We Love Impro”.

Vlad Pasencu

Ne puteţi găsi şi pe:
https://www.facebook.com/weloveimpro/
Ne puteţi ajuta în realizarea !MPRO – Festivalul Naţional de Improvizaţie:
https://www.patreon.com/WeLoveImpro