Gânduri despre o seară de impro

De mult timp nu m-am mai ocupat cu teatrul de improvizaţie. Am importat acest tip de teatru în urmă cu vreo 15 ani, am făcut primele cursuri de impro la UNATC, am înfiinţat prima trupă. Toate acestea au diseminat într-un fenomen, aşa cum mi-l şi închipuisem văzând cum se întâmplase la alţii.

Spun toate astea pentru că, deşi nu mă mai ocup cu asta (un regizor nu prea are ce să facă în impro!), pot să vă asigur că mă pricep la fenomen foarte bine. Judecând după ce am văzut într-o seară din ediţia !MPRO a acestui an (Sing it; Film Noir; şi impro poetic cu Dave Morris şi Missie Peters), pot să spun că am văzut blocaje, goana după poantă, prea puţină poveste. Eu cred că trebuie meditat un pic la fenomen şi, dacă se ajunge la concluzia că e artă, că implică trezirea de emoţie în spectator, treaba e pe drumul cel mai bun!

Cred că povestea (nu cea în patru) se spune cu mijloace actoriceşti, nu cu mijloace scriitoriceşti. Cu alte cuvinte: improvizatorii trebuie să joace teatru, cu personaje, cu relaţii, cu tăceri! Şi în textele scrise tăiem adesea acele replici pe care actorul le poate juca fără vorbe. O privire, un oftat, o acţiune în locul unei replici care îmi descrie acţiunea – iată ce îmi lipseşte mie în spectacolele de improvizaţie. Aşa cum a spus Dave Morris, pe scenă: poanta facilă este “the lowest form of comedy”.

Ne puteţi găsi şi pe:
https://www.facebook.com/weloveimpro/
Ne puteţi ajuta în realizarea !MPRO – Festivalul Naţional de Improvizaţie:
https://www.patreon.com/WeLoveImpro