In urmă cu aproximativ 12 ani mă aflam în dreptul uneia din ieşirile Sălii Palatului, după unul din concertele din cadrul Festivalului George Enescu. In spatele meu, un domn cu părul cărunt, îmbrăcat la costum, mi se adresează, clătinând dezaprobator din cap :

– Ce a fost nenorocirea aia* ? Nici nu se poate numi muzică…

– Poate că unora le place, îi răspund impăciuitor.

– Cum, domnule, să-i placă cuiva aşa ceva ? îmi spune el, indignat şi, fără să aştepte vreun alt răspuns, îşi vede de drum.

De ce improvizăm ? Cred că e o întrebare la care fiecare din cei care se ocupă cu asta ar trebui să-şi răspundă cu onestitate. Pentru unii, improvizaţia e o artă, pentru alţii e un mod de a fi admiraţi pe o scena, pentru unii e un mod de a-şi învinge frica, pentru alţii o metodă de relaxare. Oricare ar fi răspunsul, şi sunt convins că pentru fiecare improvizator există un răspuns sau o nuanţă unică, acel răspuns este corect. Atâta timp cât cunoşti motivul pentru care faci improvizaţie, eşti sincer cu tine şi, în mod ideal, găseşti şi un grup de oameni care gândesc la fel, totul este perfect. Prefer să vad un grup de improvizatori scălămbăindu-se şi făcând ca toţi dracii pe scenă, cu zâmbetul pe buze şi cu relaxare, decât un grup care pretinde că face « Teatru », dar cu actori crispaţi şi neîncrezatori în ceea ce fac.

E adevarat că publicul se educă. Dar publicul se mai şi triază. Iar improvizaţia, cu toate stilurile în care este făcută, este o chestiune de gust. Acum câţiva ani, la Chicago Improv Festival, am avut ocazia să o vad pe scenă pe o improvizatoare cu zeci de ani de experienţă, lăudată de toţi cei din jurul meu, care nu mi-a transmis altceva decât sentimentul ca îi e silă să fie acolo şi că se plictişeste teribil, aproape la fel de teribil ca mine. In schimb, am vazut oameni care făceau asta de doar cateva luni de zile şi care mi-au daruit şi mie din entuziasmul şi buna-dispoziţie cu care improvizau. In concluzie, nu poti convinge pe cineva că spectacolul X este mai bun decat spectacolul Y, aşa cum nu poti convinge pe cineva ca sushi este mai bun decat mămăliga.

Si pentru că vorbim despre public, atunci când urc pe scenă şi improvizez, consider că nu am niciun fel de responsabilitate pentru cum se simte publicul în timpul spectacolului meu. Pentru că dacă tratez improvizaţia drept artă, atunci trebuie să ţin cont de subiectivitatea fiecăruia. Pentru unii muzica se opreşte la Stravinski, pentru alţii la jazz şi pentru alţii la « Despacito ». Dacă improvizaţia este artă, atunci nu am nici de ce, şi nici cum să-mi conving publicul că ceea ce fac eu este artă. Ba chiar există riscul ca, pornind de la premiza că ceea ce urmează să se intample pe scenă va fi ceva artistic şi destinat elitelor şi finilor cunoscători, rezultatul să fie ceva extrem de melodramatic şi greoi.

« Dar bine, vor spune unii, improvizaţia este Teatru cu T mare, scena e ceva sacrosanct, ceva destinat doar celor privilegiaţi şi iniţiaţi în arte oculte şi neaccesibile muritorilor de rând. » De acord. Scena e ceva demn de respect, dar cu toate astea s-au urcat pe scenă şi Vacanţa Mare, s-au filmat şi videoclipuri de manele la Opera Română, şi uite că scena e, în continuare, bine mersi. O să supravieţuiască şi improvizaţiei pe care o fac eu. Cum am întâlnit si cazuri de improvizatori care, de la atât de mult respect faţă de scenă, fac de ani buni aceleaşi runde în acelaşi stil mecanic şi previzibil, sau, care, în alte circumstanţe, transpuneau pe scenă răstunări de situaţie direct din cartea lui Keith Johnstone, cuvânt cu cuvânt, personal, sunt dispus să accept că eu nu fac teatru în momentul în care şi ei vor accepta că nu fac improvizaţie.

« Dar bine, vor spune alţii, oamenii ăia din sală, care au venit să te vadă, au venit să se distreze, au plătit un bilet pentru spectacolul tău. » De acord. Numai că distracţia, ca şi arta, este ceva subiectiv. Există o nişă de entertainment pentru fiecare, de la glume deocheate până la stand-up cu subiecte istorice, atâta timp cât spectacolul respectiv e făcut sincer. Iar vizavi de banii daţi pe bilet, am spus că nu mă simt responsabil dacă publicului îi va plăcea sau nu spectacolul meu. Nu că nu respect acel public sau acea scena pe care mă urc. Dar toate astea sunt un lucru secundar. Principal ar trebui să fie respectul de sine. Dacă te respecţi pe tine însuţi, atunci nu vei bâjbai niciodată într-o scenă de improvizaţie, iar greşelile inerente vor fi considerate un dar, nu o sursă de panică pentru tine şi pentru colegi. Atâta timp cât te urci pe scenă propunându-ţi să joci la cel mai înalt nivel de care eşti capabil, poţi face orice, fără să te simţi vinovat faţă de nimeni.

Nu cred că poţi convinge pe cineva din public să revină la showul tău. Nu în mod direct şi conştient. Il vei convinge convingându-te pe tine că meriţi să fii acolo.  Iar asta o poţi face fiind responsabil în primul rând pentru grupul din care faci parte, iar în al doilea rând pentru tine. Pentru că atâta timp cât există un grup format din oameni cu o viziune comună şi pasionaţi de acelaşi lucru, ăsta este singurul lucru necesar pentru ca improvizaţia ta să fie convingătoare. Toate celelalte, reacţia publicului, aplauzele, râsetele, criticile, teoriile ( inclusiv articolul ăsta ), orgoliile, toate astea sunt ceva extrinsec improvizaţiei, zgomot de fond. Da, e un privilegiu să urci pe scenă, un privilegiu ţi-l acordă munca depusă, dorinţa de a te reinventa şi a te provoca, chiar cu riscul de a o da uneori în bară. Nu salvăm vieţi, nu schimbăm lumea. Strănepoţii nostri nici n-o să ne cunoască numele. Nu scriem istorie şi nici nu facem ceva care va dăinui pentru o veşnicie. Nu facem cu adevarat nimic important. Doar naştem ceva din nimic, replică cu replică, fără să ştim unde vom ajunge. Adevăratul privilegiu este să facem asta alături de oamenii de lângă noi.

*«Nenorocirea » cu pricina era muzica baletului « Le Sacre du printemps » de Igor Stravinski.