Există improvizatori care cred că niște cursuri de actorie te pot ajuta să devii un improvizator mai bun. Nu neg, ajută, dar nu despre asta vreau să vorbesc aici.
La polul opus, există mulți actori care se feresc de improvizație și nu vor să aibă de a face cu ea. În mare parte pentru că improvizația are o oarecare conotație negativă în teatru, „lasă că improvizăm noi ceva” implicând faptul că lipsește regia și „trebuie să ne descurcăm cumva”. Din câte am observat, cei care nu văd improvizația cu ochi buni sunt ori cei foarte fixiști, care vor ca lucrurile să iasă ceas, așa cum au fost repetate, ori cei care sunt nesiguri pe rolul pe care l-au construit și improvizația le oferă și mai multă nesiguranță; persoane care se trezesc că mai au 15 secunde de melodie după ce au terminat de spus textul și stau degeaba în scenă pe motiv că „nu e frumos să improvizezi”.

Eu sunt de altă părere – că e frumos! De aceea pentru disertația mea am ales să vorbesc despre improvizația în teatru, cum te poate salva și cum îți poate ușura munca. Pentru că oricât de fixist ai fi, inevitabil te vei întâlni cu accidentul scenic, când lucrurile nu merg așa cum au fost plănuite, și te trezești nevoit să improvizezi. Și de altfel, formula e simplă. Din sfânta treime unde-cine-ce, ți se schimbă ce-ul. Dacă ești stăpân pe personajul tău, ar trebui să fii în stare să-ți dai seama cum să faci o acțiune nouă fără să pară ruptă de tot ce înseamnă personajul tău.

Dar nu trebuie să vedem improvizația ca ceva ce apare ca o necesitate în momentele proaste ale unui spectacol. Am lucrat un spectacol întreg folosind principii de longform, iar asta face mult mai ușor dezvoltarea unui personaj și unei scene comice. Reciclează, supraacceptă, supralicitează, caută elementul neobișnuit și pune-l în valoare. Bam. Atât. Îmi dau voie să mă joc și să încerc lucruri noi de fiecare dată când construiesc un personaj nou, până la urmă ajung la varianta ideală și o bat în cuie.

Așa că dragi actori, improvizați. E frumos.

Faptul că apetitul pentru arta improvizației teatrale este în plină ascensiune în România știam încă de la scrierea proiectului, motiv ce ne-a impulsionat să materializăm proiectul „Maydays în România”.
Însă, cine vor fi participanții la taberele de creație !MPRO days with The Maydays din Constanța și Sibiu a reprezentat un challenge până la închiderea înscrierilor.
Rezultatul a fost unul neașteptat, formându-se grupe din oameni din diverse orașe autohtone, dar și din afara țării, cu o varietate de tangențe cu improvizația, sau doar dorința de a experimenta – numitorul comun a fost cu siguranță pasiunea pentru teatrul creat pe loc.

Care au fost feedback-urile lăsate de participanții alături de care am implementat primul proiect de acest gen din România? Vă invităm să le parcurgeți în continuare:

„Trainerii Jen, Liz, James și Joe ne-au câștigat repede încrederea și simpatia prin profesionalismul și spontaneitatea de care au dat dovadă”

„Aprofundarea efectului de dezinhibare m-a ajutat să devin mai liberă și mai sinceră în exprimare”

„Participarea în tabără mi-a deschis interesul pentru participarea și la alte workshop-uri de improvizație”

„Lucrul în echipă și dinamica grupului mi-au alimentat curiozitatea și energia de a rămâne permanent activ”

„Apreciez diversitatea exercițiilor aplicate pe situații concrete, dar și turul ghidat al orașului care ne-a făcut să cunoaștem mai bine locul, şi să ne relaxăm și să ne distrăm împreună”

„După încheierea workshop-urilor rămânea dorința de a aplica tehnicile învățate, de a începe unul nou, de a exersa intens înainte de spectacol, de a te bucura de noile cunoștințe.”

„Faptul că am fost pe scenă reprezintă pentru mine o experiență unică pe care nu mă gândeam că o voi trăi vreodată”

„Datorită trainingului improvizatorilor britanici, trăirile avute pe scenă nu au fost înfiorătoare, ba dimpotrivă, ne-am simțit ca un grup omogen și prezent 100%; bineînțeles micile blocaje au fost și ele prezente…”

„M-am simțit actor pentru câteva zeci de minute, iar momentele petrecute pe scenă au zburat ca prin minune, rămânând gândul de a reveni”.

Overall, timpul petrecut împreună cu cei patru membrii de la „The Maydays” este unul valoros pentru toți cei prezenți în tabără, hrănind dorința de a repeta experiența trăită.
Noi, organizatorii, le mulțumim tuturor pentru participare și le suntem recunoscători pentru aportul la dezvoltarea comunității de improvizaţie din România. Pe data viitoare! 🙂

Din luna mai introducem un nou concept sub umbrela !MPRO: Drop-In Class este un atelier destinat atât celor care nu au improvizat niciodată, cât și improvizatorilor care vor să regăsească prospețimea de la început.
Atelierele vor avea loc o dată pe lună, şi niciunul nu va semăna cu celălalt, experiențele fiind unice: spațiul, trainerul și temele propuse – vor fi diferite. Un singur lucru vor avea în comun: calitatea ridicată a trainerilor şi o experienţă de învăţare relaxată.

There are no strings attached!

– Participarea este gratuită!
– Nu este nevoie de înregistrare. Așa cum spune și titlul, tot ceea ce trebuie să faci este să apari*.
– Ai nevoie doar de bună dispoziție și curiozitate.

Pentru primul workshop, ce va avea loc în data de 2 mai la Centrul Educaţional Ibsen, tema este: ASCULTARE, iar trainerul este Vlad Pasencu.
Mai multe detalii despre primul atelier aflaţi de aici.
Mai multe despre Vlad, pe: https://www.linkedin.com/in/vlad-pasencu-240484141/

Dacă aveți nevoie de informații suplimentare: 0743.698.720 (Mădălina).

*Pot participa maximum 14 persoane în mod activ, restul pot asista în limita locurilor disponibile și vor avea prioritate la următoarele ateliere.

Atelierul este adresat persoanelor care nu au mai improvizat niciodată, cursanților în improvizație, cât și improvizatorilor.
Vârsta recomandată: între 18 ani și 90+.

**Acest atelier face parte din seria evenimentelor IMPRO si We Love Impro, ale căror scop final este de a promova teatrul de improvizaţie şi de a susţine !MPRO – Festivalul Naţional de Improvizaţie. Mai multe detalii pe www.improfest.ro/workshops.

Nu știu câți dintre voi ați auzit, dar sâmbăta trecută, pe 24 martie, a avut loc cea de-a unsprezecea ediție a Earth Hour, un eveniment organizat anual de către WWF (World Wide Fund for Nature), cu scopul de a încuraja comunitățile să renunțe la tot ce ține de curent electric timp de o oră.
Ei bine, evenimentul s-a ținut și de data asta în București, într-o locație foarte drăguță din Palatul Universul, și, spre bucuria noastră, am fost invitați să ținem un show de improvizație fix în ora oficial desemnată ca fiind Earth Hour. Și ce show de improvizație se potrivește mai bine cu ideea de întuneric decât… The Bat?
Ideea a prins foarte bine atât în rândul organizatorilor cât și a echipei de improvizatori care s-a format în doi timpi și trei mișcări. Apropo, pentru cei dintre voi care nu au auzit de acest format, The Bat e un long form improv care se petrece exclusiv în întuneric, un fel de teatru radiofonic improvizat care invită la scene nebune și efecte sonore care substituie ceea ce nu poți arăta.
Hai să vorbim un pic și despre echipă: Adina Sandu, Dianina Andrei, Florin Lungu, Andrei Negoiță și George Dumitru sunt cei care s-au activat și care, cu mult curaj și minimum de repetiții (unde minimum = deloc), s-au avântat și au creat un show strict audio în care vârcolaci, urși polari și tineri asupriți de părinți ajung să se întâlnească într-o pădure… Da, știu, să povestești un spectacol de improvizație te face să pari un nebun delirant…
A fost un show scurt și intens care, sperăm noi, a fost pe placul publicului care a fost alături de noi pe tot parcursul acestei aventuri fantastice. Sperăm să venim și la anul și să creăm noi povești… pe întuneric!

Recunosc, îmi place să descopăr ceva nou. În special îmi place să descopăr ceva nou despre oameni, şi dacă acei oameni sunt improvizatori sau îmi sunt prieteni sau pur şi simplu oameni dragi mie, atunci plăcerea descoperirii este cu atât mai vie şi mai accentuată. O astfel de plăcere am resimţit-o duminică pe 25 martie, la a doua întâlnire !MPRO Talks.

În prima parte am avut ocazia să îl ascultăm pe Radu Ciobănaşu, şi să descoperim pasiunea lui pentru lectură, să ne bucurăm că avem cărţi în comun care înseamnă mult pentru noi (precum Maestrul şi Margareta de Mihail Bulgakov). Am avut şi ocazia să ne notăm câteva cărţi pe care poate vrem să le punem pe lista de „to-read”, venind cu recomandare puternică de la cineva drag.
Am fost apoi atraşi de Alina Bucşa într-o discuţie despre universul propriu şi cel comun şi despre cum preconcepţia noastră că am fi mici şi neînsemnaţi este de fapt eronată, pentru că, oricât de mici am fi, tot avem un impact asupra noastră, asupra altor oameni şi asupra mediului înconjurător.
În încheiere Adina ne-a vorbit despre spaţiul intim, despre bariere, despre ziduri exterioare (pe care şi astăzi se află inscripţionate numele unor persoane celebre) şi ziduri interioare (pe care noi ni le construim şi este responsabilitatea tot a noastră să le deconstruim cărămidă cu cărămidă). Am simţit că toţi cei prezenti ne-am conectat: între noi, cu Radu, Alina şi Adina şi că cei trei au căpătat mai multă formă, au mai câştigat un pic de spaţiu în minţile şi sufletele noastre.

În a doua parte (difuzat live pe Facebook) am avut plăcerea şi onoarea să conduc discuţia moderată, cu Miki Georgescu şi Andrei Negoiţă, în special despre improvizaţie, pornind de la început (cum au început cei doi improvizaţia) şi trecând prin subiecte precum ce înseamnă improvizaţia pentru ei, cum recunoaştem improvizaţia bună, dacă spaţiul în care se joacă influenţează improvizaţia şi cum, etc. Am avut ocazia să îi întreb pe cei doi lucruri despre care de mult voiam să discutăm şi mi-a făcut deosebită plăcere discuţia. Unul din momentele cele mai savuroase pentru mine a fost conversaţia despre spectacole nereuşite şi cum ne repliem în sau după astfel de momente.

Andrei a spus că oamenii vin să vadă spectacole de improvizaţie ca să se distreze, să vadă oameni cum se simt bine pe scenă şi se distrează şi ei la rândul lor. Aş adăuga la asta că, poate, unii oameni vin şi să îi cunoască mai bine pe improvizatori, ca oameni, în „mediul lor natural”. Pentru scopul cunoaşterii acum avem şi !MPRO Talks.
Abia aştept următoarea întâlnire!

Improvizația, ca orice lucru interesant, începe dintr-o joacă. După o perioadă, pentru a evita haosul, se adaugă niște reguli și joaca devine palpitantă. După o altă perioadă, la un anumit grad de maturitate, se caută un scop, iar pentru a continua joaca, trebuie și o motivație puternică. După ceva timp, ajunge pasiune și o metodă de exprimare în sine. Urmează un timp de definire, șlefuire și corectare a ei. Acum sunt în această etapă.

Vreau ca, prin dorința mea de a crea spectacole cu substrat, în care scopul este să plecăm schimbați de acolo și să ne implicăm emoțional, să aduc atât comunitatea de improvizatori pe acest drum, cât și spectatorii acestei arte spontane. O actriță pe care o stimez foarte mult, Ioana Barbu, îmi spunea: ”noi (actorii) suntem niște artiști orbi! Nu ne putem vedea opera decât din interior”. Simt că același lucru se aplică mai ales în improvizație, unde nu există regie, scenariu și posibilitatea de a repeta și de a face ”mai bine”.

Toți ne improvizăm orice zi din viața noastră. Dar câți dintre noi ne exprimăm atunci când dorim s-o facem? Câți dintre noi ne colorăm exprimările prin metafore? Câți dintre noi ne spunem: ”îmi este frică să te pierd”? Câți dintre noi avem curajul să fim vulnerabili și acceptăm că avem probleme? În urma acestor întrebări și a sugestiilor lui Bogdan Untilă, director artistic la Recul, s-a născut spectacolul Intimitate.

Relevanța este unul din principiile IMPRO, iar tema principală a serii a fost aceeași cu numele spectacolului. Au participat două grupuri de câte doi oameni și două grupuri de câte trei oameni, fiecare având un spectacol de 30 de minute. Unul din lucrurile la care nu mă așteptam a fost vulnerabilitatea publicului! Unii spectatori și-au expus elemente (bune sau rele, dar intime) din viața lor, ce au ajutat la crearea scenelor. Mi s-a părut un element important, adeseori neluat în seamă – tributul spectatorilor pentru vulnerabilitatea actorilor.
Rezultatul a fost o combinație de vulnerabilitate cu personalități nesimțit de sincere. A fost tare plăcut să urmăresc frici, iubiri, prietenii vechi de-o viață, tabuuri și joacă.

Duminică 25 februarie, în timp ce afară se aşternea zăpada pufoasă ca zahărul tos, câteva zeci de improvizatori şi studenţi în improvizaţie s-au adunat în mansarda Lente Arcului din Bucureşti, pentru prima întâlnire din seria !MPRO Talks.

În prima parte Monica Anastase a vorbit despre relaţia ei de iubire-ură cu vioara, Pavel Bârsan a împărtăşit câteva gânduri despre dependenţa de pornografie, iar Axel Moustache a pictat o imagine revelatoare despre poziţia sa de tată a trei fetiţe.
În partea a doua, care a fost transmisă live pe Facebook (de vizionat aici), Vlad Pasencu a tras firele motivaţiei către impro de la doi „grei” ai comunităţii bucureştene de improvizatori – Bogdan Untilă (fondator Recul) şi Monica Anastase, director artistic !MPRO.

Ce au zis spectatorii?

„Sesiunea de interviuri a fost foarte interesantă, având în vedere că sunt cursant impro şi am primit răspuns la ceva întrebări pe care le aveam în cap.” – Radu

„Cu siguranţă rămâi cu nişte lucruri după ce pleci de acolo. Momente, cuvinte, idei, imagini, anatomie (mai ales), glume legate de sacâz şi a face copii pentru beneficiile personale. Sesiunea de interviuri a fost tare interesantă şi mi-a plăcut să văd viziunile unor oameni care fac improvizaţie de 9-10 ani. Per total, foarte încântat de conţinut, de prezentatori, de atmosferă, de public, de idei, de glume, de interacţiuni şi de ideea în sine.” – Georgian

„Improvizatorii au o comunitate foarte frumoasă. Am apreciat sinceritatea și deschiderea vorbitorilor de a discuta despre viaţa lor de familie, despre experienţele din copilărie sau despre cele avute recent. Mi-a plăcut în mod special partea a 2a a întâlnirii, în care am aflat mai multe despre ce înseamnă pentru improvizatori să fie traineri, ce înseamnă de fapt să fii improvizator și de ce trebuie să ții cont sau… nu atunci când joci o astfel de scenă.” – Diana

Ne vedem data viitoare, duminică 25 martie, cu vorbitorii Adina Sandu, Radu Ciobănaşu, Alina Bucşă, şi sesiunea de interviu coordonată de Andrei Lenard.

In urmă cu aproximativ 12 ani mă aflam în dreptul uneia din ieşirile Sălii Palatului, după unul din concertele din cadrul Festivalului George Enescu. In spatele meu, un domn cu părul cărunt, îmbrăcat la costum, mi se adresează, clătinând dezaprobator din cap :

– Ce a fost nenorocirea aia* ? Nici nu se poate numi muzică…

– Poate că unora le place, îi răspund impăciuitor.

– Cum, domnule, să-i placă cuiva aşa ceva ? îmi spune el, indignat şi, fără să aştepte vreun alt răspuns, îşi vede de drum.

De ce improvizăm ? Cred că e o întrebare la care fiecare din cei care se ocupă cu asta ar trebui să-şi răspundă cu onestitate. Pentru unii, improvizaţia e o artă, pentru alţii e un mod de a fi admiraţi pe o scena, pentru unii e un mod de a-şi învinge frica, pentru alţii o metodă de relaxare. Oricare ar fi răspunsul, şi sunt convins că pentru fiecare improvizator există un răspuns sau o nuanţă unică, acel răspuns este corect. Atâta timp cât cunoşti motivul pentru care faci improvizaţie, eşti sincer cu tine şi, în mod ideal, găseşti şi un grup de oameni care gândesc la fel, totul este perfect. Prefer să vad un grup de improvizatori scălămbăindu-se şi făcând ca toţi dracii pe scenă, cu zâmbetul pe buze şi cu relaxare, decât un grup care pretinde că face « Teatru », dar cu actori crispaţi şi neîncrezatori în ceea ce fac.

E adevarat că publicul se educă. Dar publicul se mai şi triază. Iar improvizaţia, cu toate stilurile în care este făcută, este o chestiune de gust. Acum câţiva ani, la Chicago Improv Festival, am avut ocazia să o vad pe scenă pe o improvizatoare cu zeci de ani de experienţă, lăudată de toţi cei din jurul meu, care nu mi-a transmis altceva decât sentimentul ca îi e silă să fie acolo şi că se plictişeste teribil, aproape la fel de teribil ca mine. In schimb, am vazut oameni care făceau asta de doar cateva luni de zile şi care mi-au daruit şi mie din entuziasmul şi buna-dispoziţie cu care improvizau. In concluzie, nu poti convinge pe cineva că spectacolul X este mai bun decat spectacolul Y, aşa cum nu poti convinge pe cineva ca sushi este mai bun decat mămăliga.

Si pentru că vorbim despre public, atunci când urc pe scenă şi improvizez, consider că nu am niciun fel de responsabilitate pentru cum se simte publicul în timpul spectacolului meu. Pentru că dacă tratez improvizaţia drept artă, atunci trebuie să ţin cont de subiectivitatea fiecăruia. Pentru unii muzica se opreşte la Stravinski, pentru alţii la jazz şi pentru alţii la « Despacito ». Dacă improvizaţia este artă, atunci nu am nici de ce, şi nici cum să-mi conving publicul că ceea ce fac eu este artă. Ba chiar există riscul ca, pornind de la premiza că ceea ce urmează să se intample pe scenă va fi ceva artistic şi destinat elitelor şi finilor cunoscători, rezultatul să fie ceva extrem de melodramatic şi greoi.

« Dar bine, vor spune unii, improvizaţia este Teatru cu T mare, scena e ceva sacrosanct, ceva destinat doar celor privilegiaţi şi iniţiaţi în arte oculte şi neaccesibile muritorilor de rând. » De acord. Scena e ceva demn de respect, dar cu toate astea s-au urcat pe scenă şi Vacanţa Mare, s-au filmat şi videoclipuri de manele la Opera Română, şi uite că scena e, în continuare, bine mersi. O să supravieţuiască şi improvizaţiei pe care o fac eu. Cum am întâlnit si cazuri de improvizatori care, de la atât de mult respect faţă de scenă, fac de ani buni aceleaşi runde în acelaşi stil mecanic şi previzibil, sau, care, în alte circumstanţe, transpuneau pe scenă răstunări de situaţie direct din cartea lui Keith Johnstone, cuvânt cu cuvânt, personal, sunt dispus să accept că eu nu fac teatru în momentul în care şi ei vor accepta că nu fac improvizaţie.

« Dar bine, vor spune alţii, oamenii ăia din sală, care au venit să te vadă, au venit să se distreze, au plătit un bilet pentru spectacolul tău. » De acord. Numai că distracţia, ca şi arta, este ceva subiectiv. Există o nişă de entertainment pentru fiecare, de la glume deocheate până la stand-up cu subiecte istorice, atâta timp cât spectacolul respectiv e făcut sincer. Iar vizavi de banii daţi pe bilet, am spus că nu mă simt responsabil dacă publicului îi va plăcea sau nu spectacolul meu. Nu că nu respect acel public sau acea scena pe care mă urc. Dar toate astea sunt un lucru secundar. Principal ar trebui să fie respectul de sine. Dacă te respecţi pe tine însuţi, atunci nu vei bâjbai niciodată într-o scenă de improvizaţie, iar greşelile inerente vor fi considerate un dar, nu o sursă de panică pentru tine şi pentru colegi. Atâta timp cât te urci pe scenă propunându-ţi să joci la cel mai înalt nivel de care eşti capabil, poţi face orice, fără să te simţi vinovat faţă de nimeni.

Nu cred că poţi convinge pe cineva din public să revină la showul tău. Nu în mod direct şi conştient. Il vei convinge convingându-te pe tine că meriţi să fii acolo.  Iar asta o poţi face fiind responsabil în primul rând pentru grupul din care faci parte, iar în al doilea rând pentru tine. Pentru că atâta timp cât există un grup format din oameni cu o viziune comună şi pasionaţi de acelaşi lucru, ăsta este singurul lucru necesar pentru ca improvizaţia ta să fie convingătoare. Toate celelalte, reacţia publicului, aplauzele, râsetele, criticile, teoriile ( inclusiv articolul ăsta ), orgoliile, toate astea sunt ceva extrinsec improvizaţiei, zgomot de fond. Da, e un privilegiu să urci pe scenă, un privilegiu ţi-l acordă munca depusă, dorinţa de a te reinventa şi a te provoca, chiar cu riscul de a o da uneori în bară. Nu salvăm vieţi, nu schimbăm lumea. Strănepoţii nostri nici n-o să ne cunoască numele. Nu scriem istorie şi nici nu facem ceva care va dăinui pentru o veşnicie. Nu facem cu adevarat nimic important. Doar naştem ceva din nimic, replică cu replică, fără să ştim unde vom ajunge. Adevăratul privilegiu este să facem asta alături de oamenii de lângă noi.

*«Nenorocirea » cu pricina era muzica baletului « Le Sacre du printemps » de Igor Stravinski.