Există improvizatori care cred că niște cursuri de actorie te pot ajuta să devii un improvizator mai bun. Nu neg, ajută, dar nu despre asta vreau să vorbesc aici.
La polul opus, există mulți actori care se feresc de improvizație și nu vor să aibă de a face cu ea. În mare parte pentru că improvizația are o oarecare conotație negativă în teatru, „lasă că improvizăm noi ceva” implicând faptul că lipsește regia și „trebuie să ne descurcăm cumva”. Din câte am observat, cei care nu văd improvizația cu ochi buni sunt ori cei foarte fixiști, care vor ca lucrurile să iasă ceas, așa cum au fost repetate, ori cei care sunt nesiguri pe rolul pe care l-au construit și improvizația le oferă și mai multă nesiguranță; persoane care se trezesc că mai au 15 secunde de melodie după ce au terminat de spus textul și stau degeaba în scenă pe motiv că „nu e frumos să improvizezi”.

Eu sunt de altă părere – că e frumos! De aceea pentru disertația mea am ales să vorbesc despre improvizația în teatru, cum te poate salva și cum îți poate ușura munca. Pentru că oricât de fixist ai fi, inevitabil te vei întâlni cu accidentul scenic, când lucrurile nu merg așa cum au fost plănuite, și te trezești nevoit să improvizezi. Și de altfel, formula e simplă. Din sfânta treime unde-cine-ce, ți se schimbă ce-ul. Dacă ești stăpân pe personajul tău, ar trebui să fii în stare să-ți dai seama cum să faci o acțiune nouă fără să pară ruptă de tot ce înseamnă personajul tău.

Dar nu trebuie să vedem improvizația ca ceva ce apare ca o necesitate în momentele proaste ale unui spectacol. Am lucrat un spectacol întreg folosind principii de longform, iar asta face mult mai ușor dezvoltarea unui personaj și unei scene comice. Reciclează, supraacceptă, supralicitează, caută elementul neobișnuit și pune-l în valoare. Bam. Atât. Îmi dau voie să mă joc și să încerc lucruri noi de fiecare dată când construiesc un personaj nou, până la urmă ajung la varianta ideală și o bat în cuie.

Așa că dragi actori, improvizați. E frumos.