Bună, Delia!
Bună, Lore!
Improvizația este ca..
Libertatea. Pentru mine.
Improvizezi de mult timp, ce te motivează încă?
Mă ține motivată pentru că încă mai am lucruri de învățat, mai am teritorii de explorat prin impro și mai am, în primul rând, niște lucruri de învățat despre mine. Improvizația te scoate constant din zona de confort și te pune față în față cu tine. E ca un drog. Pentru mine. Pf, da’ ce clișeic sună!
Sună foarte mișto! Delia, cum te-ai apucat de improvizație?
Eram anu’ întâi de facultate și mi-a zis un coleg că se face un casting pentru o trupă de impro, undeva în La Scena. M-am dus și așa am intrat în cea mai veche trupă de improvizație din țară, Comedy Punct Show. A fost un workshop/casting de trei zile. Atunci am cântat pentru prima oară în viața mea și-mi tremura microfonu’ și tot, după care am intrat în Comedy.
Ne antrenam constant dar nu am jucat decât după șase luni de antrenamente și văzut spectacole. Făceam short form și umpleam lejer o sală de o sută de oameni. Am învățat multe în perioada aia, inclusiv să fiu MC. Între timp, apăreau alte trupe. Se cristalizau Obligo, Improvisneyland și lumea improvizației devenea din ce în ce mai tentantă.
Deja se contura comunitatea în trupe diferite de impro…
Da, și după ce a murit încet Comedy.show, am fondat împreună cu fostele mele colege de facultate trupa iELE, prima trupă de improvizație din România formată exclusiv din tipe. Și am început de la 0, făcând de toate, de la Photoshop în formă precară pentru afișe, spațiu de repetiție, la antrenamente, organizare, PR. Tot! Încercam să fac multe ca să existe această trupă și atunci mi-am dat seama că da, dacă vrei să faci impro pe bune, trebuie să alergi.
Apoi am făcut parte din grupul care a deschis Reculul și am văzut că se pot amesteca improvizatori din trupe diferite și asta a fost wow, a foarte marfă.
Reculu` oferea un spațiu și ocazii să va descoperiți între voi.
Clar. Prin diverse competiții, maratoane, cage match-uri și chestii organizate. Acolo i-am cunoscut și descoperit pe Dan Birtaș și pe George Dumitru. Și am creat trupa Jinx, spectacolul Road Trip și am mers la spectacole, la festuri* împreună. Ne-am creat un volan cu care băieții n-au fost de acord, dar care a făcut senzație peste tot pe unde am fost. La fel de multă senzație a făcut și spectacolul nostru, Road Trip, ceea ce m-a bucurat. M-a bucurat foarte mult. Mă văd în viitor jucând foarte mult cu ei. La modu` că dacă o sa am vreodată copii, Dan Birtaș aș vrea să-i fie naș.
*Festivaluri de improvizație din România și din străinătate
Ce a funcționat așa bine în formula asta?
A fost un alt fel de a face impro. Făcusem short form ani buni, iar la Recul explorasem cât de cât long form, însă cu ei am simțit clicku`. E ca în relații când nu știi neapărat dacă va fi the one. Chiar dacă nu știi sigur, tot simți că merită relația aia. Și cam așa e cu mine și cu Jinxu`, merită relația asta extraordinar de mult.
La ce lucrați acum în Jinx?
Acum lucrăm la un format narativ, sort of. Adică testăm mai multe teritorii și vrem să vedem ce putem aduce nou. Vrem ca show-ul să aibă parte de mai multă susținere. Efecte de lumini și suport musical care să fie complementare cu ceea ce se întâmplă pe scenă, nu să fie la modul „hei, pune și tu piesa asta de început și atât”.
Îmi vorbești fain despre George și despre Dan, de ce e important să fie chimie în trupe, cum aud mai mereu?
Pentru că dacă ai o chimie, se creează magie pe scenă. Impro presupune o foarte mare încredere în partener și presupune ca ceea ce-ți propune el tu să accepți și să poți să construiți împreună. Dacă e și potrivire, duceți lucrurile la alt nivel.
Îți dau un exemplu, sunt momente în care în scenă, știu că Dan urmează să facă ceva și știu cum pot să-i ridic la fileu. Asta poate să fie și o chestie bună, dar în egală măsură să însemne că tind să apelez la aceleași mecanisme. Ce e mișto e să fii conștient și să încerci să surprinzi de fiecare dată astfel încât echipa în care ești să crească și să crească fiecare pe chestii diferite. Pentru că se instaurează o dinamică în care să spunem că jucăm aceleași tipare umane și e bine din când în când să le mai schimbi și să surprinzi ca să descoperiți lucruri noi.
Ce tipuri personaje preferi sau îți place să faci?
Cred că-mi place să joc bărbați. Mi-am dat seama cu spectacolul Housewives de la Improteca, unde suntem numai femei. Și-mi place să joc bărbați pentru că eu aș fi un bărbat foarte mișto.
Ha, și eu cred că ai fi un bărbat foarte mișto ☺))
Îmi place că nu mă duc în stereotipii cumva, ci de fiecare dată bărbații pe care i-am creat m-au surprins. Au fost și bădărani, și sensibili, bărbați care ascultă, care comunică, au fost toate felurile de bărbați. Da, și îmi place să joc bărbați. Ce ciudat sună, dar da!
Sună ca și cum you`re coming out.
Da, da, da! I am!
Ai jucat cu Adina Sandu în Impro Intimitate. Cum a fost pentru tine spectacolul?
Uite iarăși, apropo de oameni cu care am o chimie extraordinară, Adina potențează în mine cel mai mult libertatea de a improviza. Mă face să mă simt genială. Îmi acceptă și îmi duce mai departe propunerile cu atâta spirit ludic, încât mi se pare extraordinar felul în care improvizez cu ea și îmi plac toate momentele cu ea. Sunt complet relaxată și n-am niciun moment în care sunt în cap.
Ai vreo scenă pe care ai reținut-o în mod special?
Cel mai mult mi-a plăcut scena dintre profesorul de fizică cuantică și soția lui, când el vorbea despre accelerare de particule și ea încerca să fie sexi pentru el.
Cred că aș putea spune că așa s-a simțit și din public…
M-a distrat extraordinar de mult.
Impro Intimitate face parte dintr-un proiect mai amplu, We Love Impro, care încearcă să mențină o comunitate faină de improvizatori. Povestește-mi puțin cum s-a coagulat.
Prima oară când am realizat că este o comunitate a fost la primul Festival Național de Improvizație și apoi din ce în ce mai mult cu fiecare ediție și cred cu tărie că existența comunității de impro se datorează întru totu` Monicăi Anastase. Bineînțeles, au contribuit și Reculul și trupe și improvizatori separat și împreuna și cum vrei tu, însă cred că fără inițiativa, persistența și încăpățânarea asta a ei de a aduce oamenii împreună nu se simțea la fel.
A adus improvizatori din afara Bucureștiului, traineri străini, ceea ce a reprezentat un boost extraordinar la nivelul calității spectacolelor de impro, adică Monica e mama la improvizație, fiindcă n-am văzut om care să ofere într-un mod mai selfless ceva. Știi cum e, suntem oameni și suntem orgolioși și vrem recunoaștere și spotlight de cele mai multe ori. Eh, Monica vrea să vadă fenomenul ăsta crescând pentru că ea crede în el. Deci da, o dată cu ea am simțit că există o comunitate.
Ce înseamnă pentru tine comunitatea de impro?
E greu de definit. Sunt o grămadă de oameni care au intrat în viața mea, sunt diverși, mă surprind și aș vrea să crească mult comunitatea asta, cu cât mai mulți dintre noi acolo.
Ce mai e marfă e că implică oameni din atât de multe domenii și deci se nasc inițiative foarte faine când aduci oamenii împreună și-și pun mintea la treaba. Mi-ar plăcea să avem mai mult timp să facem tot ce ne-ar plăcea, asta ar fi ideal.
Ce rol a jucat improvizația în viața și dezvoltarea ta personală?
Au fost două momente. Primul a fost în timpul facultății, după primele spectacole la Comedy, când vedeam că am anumite piedici. Erau mici crize existențiale și blocaje pe care le simțisem de la teatru prin facultate, dar în impro și nu când făceam teatru, simțeam mai bine lucrurile cu care ar trebui să lucrez la mine.
Și asta a fost atractiv pentru Delia de atunci?
În anul II spre III, m-am decis că îmi place mai mult improvizația decât îmi place teatrul. Pur și simplu era mai exciting și mai liber.
Nu e un pic controversat ca fiind actriță să preferi improvzația teatrului?
Ba da. Dar ceea ce o să zic o să fie și mai controversat. Nu pare că ar avea legătură cu impro dar pentru mine are. Impro mi-a fost terapie într-o perioadă când n-am știut neapărat să gestionez foarte bine niște schimbări în viața mea personală.
L-am văzut pentru prima oară ca bărbat pe George, partenerul meu actual, într-o scenă în care eram un cuplu care își împărțeau lucrurile la divorț. Pentru mine nu era neapărat o perioadă bună pentru că mă simțeam copleșită, aveam un job ca să pot contribui la Recul, relația în care eram atunci era pe final. Și toate ăstea au coincis. Practic impro m-a ajutat să accept într-o formă sau alta că e posibil să mă îndrăgostesc de altcineva în timp ce sunt într-o relație, ceea ce m-a făcut să mă simt foarte inconfortabil.
Deci dacă zici că impro pentru mine în perioada aia a fost terapie, nu greșești. Am dat cu fail, n-am luat cea mai bună sugestie din public, nu mi-au ieșit deloc scene bune, dar am învățat încet încet să gestionez ce s-a întâmplat, să vorbesc liber despre sentimentele mele, incluzându-le din când în când în spectacol, dacă apăreau, fără să le forțez. Ooo, și cum apăreau..
De ce ai sfătui pe cineva să înceapă să facă impro?
Improvizația o faci pentru tine, nu neapărat pentru public, pentru că descoperi lucruri despre tine, și bune și rele. Descoperi cum să vezi negativul într-o lumină pozitivă, cum să-l accepți mai ușor la tine.
Te expui foarte tare..
Da, devii foarte vulnerabil, pentru că e o filosofie în impro, nimic nu e în mod absolut corect sau greșit, de aici am dedus că și omul e și bun și rău și că nu e nimic corect și greșit la tine.
Acceptare..
Exact, iar impro te ajută să descoperi și să accepți lucrurile ăstea la tine, iar apoi să decizi pe mai departe ce faci cu ele, unde ai vrea să le duci sau în ce ai vrea să le transformi.