Pasiune şi Succes

Cei care aleg calea teatrului folosesc cartea tare a Pasiunii. „Fac ce-mi place” este atât Visul pe care îl urmează, cât şi salteaua pe care cad atunci când soldul bancar se încăpăţânează să rămână nesatisfăcător. Bănuiesc că există undeva un studiu făcut de cercetători serioşi (probabil britanici) despre beneficiile pe termen lung ale celor care „fac ceea ce le place”, chiar şi luând în calcul dificultăţile şi stresul aferente. Mai rar discutat este cazul contrar, când după ani de lupte şi perseverenţă, actorii ajung să aibă succes, să fie iubiţi de public pentru spectacolele lor atât de mult încât pot răspunde DA la enervanta întrebare „Şi poţi trăi din asta?”.

Desigur, se discută mai rar pentru că se întâmplă mai rar. De şapte săptămâni mă aflu la Berlin cu o bursă Erasmus – practic cercetarea antropologică pe o trupă de improvizatori care sunt împreună de 20 de ani, în aceeaşi formulă. Ei joacă de trei ori pe săptămână la săli pline (100-130 de spectatori), predau cursuri, fac evenimente pentru companii şi organizează anual un Festival de proporţii din ce în ce mai mari (sună cunoscut, Improvisneyland?). Majoritatea folosesc cuvântul „familie” când se gândesc la trupă, şi sunt mândri de locul în care au ajuns în prezent. Sunt foarte apreciaţi de spectatorii lor, care le recomandă spectacolele ca „o seară de distracţie garantată”. Au Succes. (Desigur, este necesară o discuţie despre posibile definiţii ale succesului, în funcţie de cultura prevalentă; până una alta, şi germanii şi românii se află în prezent, mai mult sau mai puţin, într-o cultură larg occidentală a succesului bazat pe bunăstare materială – mai multe despre asta sper să scriu într-un articol antropologic).

Totuşi, una din tensiunile importante pe care mulţi actori din trupă le resimt este cea între dorinţa de a păstra Succesul (gloria şi banii) pentru care au muncit şi curiozitatea de a experimenta abordări noi în improvizaţie, Pasiunea cu care au pornit la drum în urmă cu toţi acei ani. Spectacolele pe care le-au propus în ultimii câţiva ani nu au fost primite de public cu acelaşi entuziasm ca cele deja validate – reperul fiind numărul redus de spectatori prezenţi, acest indicator numit plastic de americani „butts in seats”. Poate că nu este singurul criteriu de a înţelege aprecierea spectatorilor pentru un spectacol „altfel”, în care nu râzi toată seara, dar care te pune pe gânduri, în care te recunoşti, care te tulbură, prin care înţelegi mai bine ce i se întâmplă prietenei tale sau cum e cu prăpastia între generaţii. Dar este unul neliniştitor, care ameninţă stabilitatea întregii case.

Pasiune – Succes. Curiozitate – inerţie. Risc – siguranţă. Haos – ordine. Mulţi cred că improvizaţia se află la capătul extrem al riscului, inclusiv unii actori care sunt terifiaţi de perspectiva de a improviza, crezând că asta înseamnă haosul absolut. Însă improvizatorii, ca orice om cu un instinct sănătos al supravieţuirii, înţeleg că haosul absolut nu aduce sens, şi îşi definesc anumite limite – formatul, stilul, regulile, echipa, spaţiul unde joacă ş.a. Dacă aceste elemente de stabilitate devin prevalente, actorii se pot simţi încorsetaţi, rutinaţi, captivi ai unui castel pe care l-au construit singuri. Căci spre ce se îndreaptă curba ascendentă a siguranţei, a inerţiei? Către starea cea mai stabilă, cu potenţialul de risc cel mai scăzut, chiar zero.

Aşa că improvizatorii berlinezi luptă să construiască noi castele, să cunoască noi artişti cu care să facă noi proiecte, cu alte cuvinte să păstreze vie curiozitatea. În cuvintele unuia dintre ei, “trebuie să vrei să afli mereu ceva nou, doar asta e viaţa, nu?”

Mă puteţi vedea în fiecare duminică în showurile trupei Improvisneyland în Lente şi Şotron, şi în spectacolul Sing It! în ediţia 5 !MPRO. Predau improvizaţie la Academia de Improvizaţie şi studiez studios Antropologia la SNSPA.

Ne puteţi găsi şi pe:
https://www.facebook.com/weloveimpro/
Ne puteţi ajuta în realizarea !MPRO – Festivalul Naţional de Improvizaţie:
https://www.patreon.com/WeLoveImpro