Improvizația e simplă. În ultima vreme mi se pare că teatrul de improvizație seamănă tot mai mult cu un sport. Nu partea cu competiția, în privința ei am rezerve pe care o să le detaliez, poate, cu altă ocazie. În schimb, ceea ce face lucrurile similare este noțiunea de echipă care participă în realizarea spectacolului. Ca în orice sport de echipă, fie că vorbim de fotbal, de rugby, de baschet sau de e-sports, felul în care participanții înțeleg jocul și strategia echipei este crucial pentru un meci câștigător.
Totul pornește de la organizare: alegerea conceptului, afișul, probele de sunet, punctualitatea ( da, știu, tocmai eu m-am găsit să vorbesc despre asta ), poziționarea față de spectatori, felul în care sunt primiți spectatorii în sala de spectacol, să fie apă pe scenă, etc. Practic, partea care ține de clubul sportiv: managerul, directorul sportiv, maseurul, fizioterapeutul, etc… Apoi, spectacolul în sine. Este important ca fiecare să-și cunoască atuurile și punctele slabe când vine vorba de improvizație, să știe unde să fie poziționat „pe teren”, să știe când să intervină și când să lase spațiu de manevră pentru coechipier, când să centreze ( să construiască ) sau când să tragă la poartă ( să dea un punch line ). E important să simți tempo-ul spectacolului, să simți când trebuie să pornești într-un contra-atac de scene scurte și înțepătoare, sau când trebuie să faci un joc de pase emoțional.
În momentul în care spectatorii intră în sala de spectacol, meciul nu e cu ei. Nu e nici cu echipa adversă, în cazul unui meci de teatru sport sau cage match. Este meciul intern al echipei tale. Improvizația e simplă. În momentul în care suporterii intră în stadion, sportivii își asumă că joacă acel sport la nivel profesionist, că fanii au plătit bani pentru locul în tribune, iar înfrângerile trebuie asumate. Cum rămâne, însă, cu înfrângerile din improvizație?
În ultima vreme am participat în diverse meciuri de e-sports ( iar Bogdan mi-a fost coechipier de multe ori ). Două echipe a câte 5 jucători, înfruntându-se pe un câmp de război virtual. Atunci când pierdeam, auzeam de multe ori de la colegi comentarii de genul: „X n-a jucat cum trebuie”, „Y, n-ai fost atent la hartă”, „Z n-a ajutat echipa la momentul necesar” ( poate singura critică validă ). Alte dăți auzeam scuze: „ceilalți au avut o configurație mai bună a echipei”, „n-aveam cum să câștigăm în fața unei echipe cu 100 de niveluri mai bună”. Niciodată n-am auzit fraza: „poate că noi, ca echipă, nu suntem încă suficient de buni”. Cum rămâne, însă, cu înfrângerile din improvizație?
De cele mai multe ori, atitudinea cu care se pornește un spectacol sau nişte repetiții într-o echipă este una în care cu toții ne simțim bine, râdem, glumim, scornim chestii, simțim bucuria improvizației. Până la urmă, ce e mai frumos decât să urci pe o scenă fără nimic, și din acel nimic să creezi personaje, lumi și poveşti? Este chiar încurajat să pășești într-o scenă fără „să ai nimic” și să vezi ce se naște acolo, pe loc. Bonus, faci și publicul să râdă, primești aplauze la final și te duci acasă mulțumit de sine. Ai făcut ca improvizația sa pară ceva extrem de uşor! Cu puțină experiență și puțin șarm în arsenal, spectatorii vor veni la tine și-ți vor spune: „A fost atât de bun spectacolul încât pare că l-ați scris înainte.” Improvizația e simplă.
Cum rămâne, însă, cu înfrângerile din improvizație? Ele pot arăta în multe feluri. Încep prin niște spectacole previzibile, cu mecanisme previzibile și cu umor previzibil. Încep cu personaje care sunt mai degrabă caricaturi sau al căror singur rol este să dea din gură și să spună vorbe. Încep prin promisiuni de lumi și povești care devin doar poante și gaguri nememorabile. Încep prin a intra în scenă „fără nimic” și a te aștepta ca din nimicul tău și nimicul colegului de scenă să se nască altceva decât nimic. Încep în multe feluri și se termină printr-un spectacol prost. Mai simți bucuria improvizației?
Ai făcut ca improvizația să pară ceva extrem de ușor, dar antrenamentele n-ar trebui sa fie ușoare. Pentru fiecare fentă pe care Neymar sau Cristiano Ronaldo o face pe teren și pentru fiecare slam dunk înscris de Kevin Durant sau LeBron James există mii de ore de transpirație, pe teren sau în sala de forță, scrâșnete din dinți, lovituri, mișcări repetate la nesfârșit, antrenamente în frig și în ploaie, accidentări, sacrificii, totul făcut până când plăcerea și bucuria de a practica sportul respectiv au fost, pe rând, înlocuite de frustrare, de neputință, de plictiseală, apoi de furie și poate, într-un final, cu puțin talent și noroc, de satisfacție. Trebuie să iubești improvizația suficient de mult pentru a ajunge să te frustreze, să te facă să te simți neputincios, să o urăști și poate, într-un final, cu puțin talent și noroc, să îți dea satisfacții.
Intri în sala de spectacol ca profesionist. Ești pe scenă ca să faci teatru. Nu circ, nu glume, nu parodii, nu ca să-ți exorcizezi demonii, nu ca să devii o persoana mai bună, nu ca să smulgi râsete și aplauze. Ești acolo ca să faci teatru, iar concurența ta sunt alte piese de teatru din orașul tău. Compară-te cu ele și vezi unde te situezi. Oamenii obișnuiți nu iau în serios teatrul de improvizație sau îl confundă cu alte forme de umor? E simplu, tratează teatrul de improvizație ca pe teatru, și lucrurile se vor schimba.
Replicile tale trebuie să fie la fel de bine „scrise” ca ale unui dramaturg, felul în care stai în scenă la fel de elegant ca în conceptul unui scenograf, viziunea ta la fel de profundă ca cea a unui regizor, jocul tău la fel de bun ca al unui actor. Ai ales să faci asta ca profesionist, așa că trebuie să fii toate lucrurile de mai sus la un loc. La fel de bun ca Aaron Sorkin, ca David Fincher, ca Meryl Streep sau ca Kevin Spacey, toți deodată. Până când vei ajunge acolo, dacă vei ajunge acolo, o sa îți vină să dai vina pe alții: „X n-a jucat cum trebuie”, „Y, n-ai fost atent propunerea mea”, „Z n-a ajutat echipa la momentul necesar”. O să cauți scuze: „n-a fost energia bună în public”, „n-au fost suficienți oameni în sală”, „ne-a sabotat tehnicul”, „încă nu sunt pregătiți pentru long form”. Dar, poate, explicația e mai simplă. „Poate că noi, ca echipă, nu suntem încă suficient de buni.”
Improvizația e simplă.
Ne puteţi găsi şi pe:
https://www.facebook.com/weloveimpro/
Ne puteţi ajuta în realizarea !MPRO – Festivalul Naţional de Improvizaţie:
https://www.patreon.com/WeLoveImpro