A fost un spectacol bun. Eşti mulţumit şi ai vrea să poţi fi atent 100% la cei din jurul tău, să le auzi felicitările şi să discuţi cu ei. Cu toate astea, eşti încă prins în energia spectacolului, în mintea ta se derulează secvenţe din spectacol, iar ceea ce se întâmplă în jurul tău acum e ca într-o ceaţă, mai puţin viu, mai puţin real. În mod ironic, acum vezi mai puţin decât în urmă cu 10 minute, când erai orbit de reflectoare.

Ce-i drept, nu a fost un spectacol perfect, nici nu există aşa ceva. Scena aia putea să dureze mai puţin. Scena cealaltă avea nevoie de ceva mai multă emoţie. Dar nu contează. Per total a fost un spectacol bun. Cineva vine la tine şi-ţi spune cât de mult i-a plăcut acea scenă în care… Te bucuri, dar ştii în acelaşi timp că acel moment perfect nu se va mai repeta niciodată şi că a fost vârful efemer al unui iceberg irepetabil, o combinaţie de elemente pe care nu le-ai putut şi nu le vei putea niciodată controla: puţin noroc, puţină inspiraţie, colegii de scenă care te-au susţinut. Şi multă muncă. Iar spectacolul bun din seara asta nu garantează nimic. Pentru că data viitoare o vei lua de la zero.

A fost un spectacol prost. Eşti mulţumit şi ai vrea să pleci naibii de acolo, să ajungi acasă şi să uiţi de tot ce s-a întâmplat în seara asta. Câţiva oameni îţi spun “Bravo!”, dar tu ştii mai bine ce a fost pe scenă. Nu-ţi dai voie să te bucuri de laude, pentru că eşti conştient că în seara asta nu le-ai meritat. E ca şi cum în urmă cu 10 minute erai orbit de reflectoare, iar abia acum vezi lucrurile clar.
Ce-i drept, au fost şi câteva momente bune. Scena aia a avut un punch line bun. Dincolo au existat premizele unei scene bune. Dar nu contează. Ai vrea să dispari undeva, împreună cu amintirea acestui spectacol. Frustrarea te face să te încrunţi, ai vrea să dai vina pe cineva, dar eşti conştient de faptul că la mijloc a fost o combinaţie de elemenete pe care nu le-ai putut şi nu le vei putea niciodată controla: nişte propuneri care nu te-au inspirat, colegii tăi n-au înţeles sau n-au conştientizat câteva propuneri, la o scenă pur şi simplu n-ai putut oferi nimic celorlalţi. Dar ştii de ce e nevoie: mai multă muncă. Singurul lucru care te consolează este faptul că, din fericire, spectacolul prost din seara asta o sa rămână o amintire şi atât. Pentru că data viitoare o vei lua de la zero.

Şi o vei lua de la zero. O dată, şi încă o dată, şi încă o dată. Pentru că improvizaţia e o artă infinită: nu există spectacol perfect, aşa cum nu există nici un improvizator perfect. Şi oricum, improvizaţia nu este despre a fi perfect. E mult mai uşor să fii perfect în ceva repetabil, corectabil, editabil. În teatru, în scenaristică, în film. În improvizaţie nu ai Photoshop. Nu ai a doua şansă. Şi deşi asta sună ca un lucru teribil şi neiertător, este mult mai simplu de atât. Pentru că accidentul de acum o secundă se poate transforma în momentul genial de mai încolo. Improvizaţia e sinceră. Ceea ce aduci în scenă este ceea ce primeşti în loc. Aşa că în loc să aduci ceva, mai bine descoperi împreună cu ceilalţi. E mult mai simplu, mai vulnerabil, mai uman. Improvizaţia este, aşa cum spune Dave Razowsky, o artă feminină, în care primează grija faţă de partener, ascultarea, generozitatea. Astea sunt doar câteva motive pentru care poţi iubi improvizaţia. Iar eu, unul, o iubesc.

Iubesc improvizaţia şi la fel ca mine mai sunt mulţi. Sunt tineri, sunt frumoşi, sunt talentaţi, aşa că ar trebui să le vedeţi spectacolele. Sunt spectacole bune, proaspete, făcute cu nebunie, cu pasiune, cu viaţă, unice. Mergeţi să-i aplaudaţi, să-i îndrăgiţi şi, în final, să vă îndrăgostiţi la rândul vostru de impro. Pentru că, aşa cum nu există un moment mai bun în improvizaţie decât prezentul, la fel nu există un moment mai bun pentru improvizaţia din România decât prezentul. Şi exact acum, în prezent, s-a născut “We Love Impro”.

Vlad Pasencu

Ne puteţi găsi şi pe:
https://www.facebook.com/weloveimpro/
Ne puteţi ajuta în realizarea !MPRO – Festivalul Naţional de Improvizaţie:
https://www.patreon.com/WeLoveImpro