Improvizez din: 2012.

Trupa din care fac parte: ImproVICE.

O scurtă introducere a debutului personal în improvizaţie:

Când m-am apucat de impro, în martie 2012, am făcut-o din motive care nu aveau nicio legătură cu improvizația. Voiam să ies din casă și să mă bag în seamă cu fete. Știam că pot să fiu amuzant, așa că mă gândeam că va fi floare la ureche. Bineînțeles, am nimerit într-o grupă cu șase băieți și o singură fată, așa că pe partea de băgat în seamă cu fete m-am liniștit rapid.

Nu părea mare filozofie la început. Ca mai toți oamenii care se consideră amuzanți, am început să fac glume la fiecare oportunitate, să mă dau deștept și funny indiferent dacă era contextul potrivit sau nu. Cred că aș intra în pământ de rușine dacă aș vedea cum eram atunci. 

Primul moment în care îmi aduc aminte că am gândit: “E ceva cu improvizația asta!” a fost la o poveste în 4 în care unul din colegii mei de grupă, care s-a și lăsat imediat după, a luat un început de frază de la mine și a dus-o mai departe atât de bine încât mi-am dat seama instantaneu unde vrea să meargă cu povestea. Mai mult decât atât, am reușit să mă abțin și să nu deraiez firul narativ, ci doar să merg pe ideile celorlalti. Nu cred că am conștientizat atunci ce făceam, de altfel pentru multă vreme nu am reușit să recreez acea senzatie, însă am accesat, pentru 30 de secunde sau un minut, lucrul ăla pe care americanii îl numesc “group mind”.

După vreo lună, improvizatia a devenit dificilă. Când faci jocuri de statut și nu esti actor, ci un corporatist mărunt, încasezi destul de tare statutul mic. Pentru mine a fost și este, în continuare, extra dificil să fac lucruri fizice cu care nu sunt confortabil. Prima oară când s-a întâmplat asta, am paralizat instantaneu și primul gând a fost: “Ok, asta a fost și cu improvizația, pân-aici am platit.”

Se spune că, într-o scenă de impro, răspunsul vine întotdeauna de la partener. Ei bine, am testat asta și chiar e adevărat. Eram într-un exercițiu cu un coleg, care, ca foarte mulți alți oameni de-atunci, s-a lasat la puțină vreme după. Obligo-ul exercițiului era că amândoi urma să facem balet. Am paralizat, ca de obicei, și singurul lucru pe care am putut să îl fac a fost să mă uit la el. L-am vazut ca în Dragonball venind spre mine în sprint și sărind spre mine cu ochii goi de orice gând rațional, se vedea clar că nu era ghidat de altceva decât de instinct! Aveam două opțiuni: să îl prind sau să-mi iau knock out. Am ales prima variantă. Când am văzut felul în care s-a aruncat în acel dans sălbatic, fără nicio prejudecată și fără niciun fel de penibil, am înțeles ce am de facut.

Au mai fost și încă mai sunt multe momente în care mă blochez, mă judec și îmi spun că improvizația nu e pentru mine. Și chiar cred că sunt mulți oameni mai talentați și mai curajoși decât mine cu care am facut impro de când am început și până acum. Singura diferență e că ei s-au lasat, iar eu încă mai continuu. Și o fac dintr-un motiv foarte curios, pe care nu l-am mai întâlnit la niciun alt hobby. Când mă frustrez, când mi-e dificil și mi se pare că nu pot să merg mai departe, în loc să renunț, vreau să mai încerc o dată. Și înca o dată. Și de încă o sută de ori, dacă e nevoie, până îmi iese.

Spectacole în care mă puteţi vedea: „Monoscena”, „This is the end” cu ImproVICE, Valar Improvis, Risc, Film Noir.

Ne puteţi găsi şi pe:
https://www.facebook.com/weloveimpro/
Ne puteţi ajuta în realizarea !MPRO – Festivalul Naţional de Improvizaţie:
https://www.patreon.com/WeLoveImpro