Cum mă îndrăgostesc de improvizație

Vineri seară am avut ocazia să iau parte, pentru prima oară în viața mea, la câteva spectacole de improvizație, în a doua seară IMPRO. Sinceră să fiu, sunt din ce în ce mai fascinată, la fiecare scenă măream ochii și abia așteptam următoarea scenă ca un copil mic ce-și așteaptă cadourile de Crăciun.

Primele două trupe au avut spectacole de tip short-form, care, într-adevăr, au avut o tentă mai amuzantă. M-a uimit cât de ușor se puteau adapta; chiar și atunci când aveau voluntari implicați care nu prea știau ce să facă, reușeau să facă din asta o glumă.

Celelalte două spectacole au fost de tip long-form, adică toate scenele aveau o legătură între ele, creând împreună o poveste. Chiar eram curioasă despre cum o să fie aceste două spectacole și cât de mult sens vor avea acele povești.

Ceva ce mi-a plăcut foarte mult este faptul că a existat un pianist care accentua fiecare emoție de pe scenă. Cred că acest lucru a adăugat valoare fiecărui spectacol.

Însă de ce spun ca mă îndrăgostesc din ce în ce mai mult de improvizație? Pentru că mi se pare că orice nou spectacol este un mister, fiecare piesă de teatru este alcătuită din imaginația a mai multor actori. Doar gândiți-vă la cât de greu este să te adaptezi pe parcurs la ce face celălalt, să încerci să-I citești gândurile, să-i anticipezi mișcările și, în același timp sa creezi un spectacol care să emoționeze și să taie respirația. Wow!

Ce mai pot spune, abia aștept ziua de mâine! 🙂