Toate articolele scrise de admin

We Love Impro

A fost un spectacol bun. Eşti mulţumit şi ai vrea să poţi fi atent 100% la cei din jurul tău, să le auzi felicitările şi să discuţi cu ei. Cu toate astea, eşti încă prins în energia spectacolului, în mintea ta se derulează secvenţe din spectacol, iar ceea ce se întâmplă în jurul tău acum e ca într-o ceaţă, mai puţin viu, mai puţin real. În mod ironic, acum vezi mai puţin decât în urmă cu 10 minute, când erai orbit de reflectoare.

Ce-i drept, nu a fost un spectacol perfect, nici nu există aşa ceva. Scena aia putea să dureze mai puţin. Scena cealaltă avea nevoie de ceva mai multă emoţie. Dar nu contează. Per total a fost un spectacol bun. Cineva vine la tine şi-ţi spune cât de mult i-a plăcut acea scenă în care… Te bucuri, dar ştii în acelaşi timp că acel moment perfect nu se va mai repeta niciodată şi că a fost vârful efemer al unui iceberg irepetabil, o combinaţie de elemente pe care nu le-ai putut şi nu le vei putea niciodată controla: puţin noroc, puţină inspiraţie, colegii de scenă care te-au susţinut. Şi multă muncă. Iar spectacolul bun din seara asta nu garantează nimic. Pentru că data viitoare o vei lua de la zero.

A fost un spectacol prost. Eşti mulţumit şi ai vrea să pleci naibii de acolo, să ajungi acasă şi să uiţi de tot ce s-a întâmplat în seara asta. Câţiva oameni îţi spun “Bravo!”, dar tu ştii mai bine ce a fost pe scenă. Nu-ţi dai voie să te bucuri de laude, pentru că eşti conştient că în seara asta nu le-ai meritat. E ca şi cum în urmă cu 10 minute erai orbit de reflectoare, iar abia acum vezi lucrurile clar.
Ce-i drept, au fost şi câteva momente bune. Scena aia a avut un punch line bun. Dincolo au existat premizele unei scene bune. Dar nu contează. Ai vrea să dispari undeva, împreună cu amintirea acestui spectacol. Frustrarea te face să te încrunţi, ai vrea să dai vina pe cineva, dar eşti conştient de faptul că la mijloc a fost o combinaţie de elemenete pe care nu le-ai putut şi nu le vei putea niciodată controla: nişte propuneri care nu te-au inspirat, colegii tăi n-au înţeles sau n-au conştientizat câteva propuneri, la o scenă pur şi simplu n-ai putut oferi nimic celorlalţi. Dar ştii de ce e nevoie: mai multă muncă. Singurul lucru care te consolează este faptul că, din fericire, spectacolul prost din seara asta o sa rămână o amintire şi atât. Pentru că data viitoare o vei lua de la zero.

Şi o vei lua de la zero. O dată, şi încă o dată, şi încă o dată. Pentru că improvizaţia e o artă infinită: nu există spectacol perfect, aşa cum nu există nici un improvizator perfect. Şi oricum, improvizaţia nu este despre a fi perfect. E mult mai uşor să fii perfect în ceva repetabil, corectabil, editabil. În teatru, în scenaristică, în film. În improvizaţie nu ai Photoshop. Nu ai a doua şansă. Şi deşi asta sună ca un lucru teribil şi neiertător, este mult mai simplu de atât. Pentru că accidentul de acum o secundă se poate transforma în momentul genial de mai încolo. Improvizaţia e sinceră. Ceea ce aduci în scenă este ceea ce primeşti în loc. Aşa că în loc să aduci ceva, mai bine descoperi împreună cu ceilalţi. E mult mai simplu, mai vulnerabil, mai uman. Improvizaţia este, aşa cum spune Dave Razowsky, o artă feminină, în care primează grija faţă de partener, ascultarea, generozitatea. Astea sunt doar câteva motive pentru care poţi iubi improvizaţia. Iar eu, unul, o iubesc.

Iubesc improvizaţia şi la fel ca mine mai sunt mulţi. Sunt tineri, sunt frumoşi, sunt talentaţi, aşa că ar trebui să le vedeţi spectacolele. Sunt spectacole bune, proaspete, făcute cu nebunie, cu pasiune, cu viaţă, unice. Mergeţi să-i aplaudaţi, să-i îndrăgiţi şi, în final, să vă îndrăgostiţi la rândul vostru de impro. Pentru că, aşa cum nu există un moment mai bun în improvizaţie decât prezentul, la fel nu există un moment mai bun pentru improvizaţia din România decât prezentul. Şi exact acum, în prezent, s-a născut “We Love Impro”.

Vlad Pasencu

Ne puteţi găsi şi pe:
https://www.facebook.com/weloveimpro/
Ne puteţi ajuta în realizarea !MPRO – Festivalul Naţional de Improvizaţie:
https://www.patreon.com/WeLoveImpro

Ultima zi de festival a fost așa cum ar fi trebuit să fie

Duminică a fost ultima zi a festivalului. Pentru că mi-am dorit să mă bucur cât mai mult de experiența asta de jurnalist, am fost atât la workshop, cât și la spectacole.

Workshop-ul a fost minunat! Trainerul, Tim Orr, improvizator din San Franscisco din 1988, a reușit să mă cucerească și pe mine, care doar stăteam pe un scaun și priveam. Workshop-ul s-a numit „Play characters who actually like each other” și s-a bazat foarte mult pe importanța de a-l plăcea pe celălalt actor și de a avea o conexiune cu acesta atunci când jucați o scenă de improvizație împreună. Meticulos și foarte bine pregătit, Tim a spus la un moment dat ceva care se aplică atât în improvizație, cât și în viața reală: „Conflicts without a reason are bullshit”, și că atunci cand persoana cealaltă începe să se enerveze, ca să păstrăm o conexiune pozitivă cu aceasta, să ne focalizam atenția mai degrabă spre situație decât spre a-l critica pe celălalt.

Cum am mai spus, sunt de părere că aceste workshopuri, deși au fost pentru actori de improvizație, te învăță anumite lucruri pe care le poți folosi și în viața de zi cu zi.
Nu trăim noi, până la urmă, întreaga noastră viață, un spectacol de improvizație?

Seara a fost, de asemenea, memorabilă; am asistat la 3 spectacole, dintre care unul a fost „The Secret Show”, unde trainerii au avut de creat, pe parcursul celor câteva zile de festival, un spectacol care să ne impresioneze. Și au făcut-o!

Eu, cred că știți deja, am folosit cuvântul „impresionată„ și „îndrăgostită” în ultimele zile decât am făcut-o în ultimele săptămâni. Nu doar de conceptul de improvizație, ci și de actori, de spectacole și, nu în ultimul rând, de organizare. Mi-a plăcut atât de mult faptul că de fiecare dată când mergeam la festival parcă intram într-o mică (mare) comunitate de oameni cu aceeași pasiune, care, din fericire, au reușit să o redea și pe scenă, în timpul spectacolelor. 🙂

Abia aștept ediția de anul viitor!

Improvizația ca hobby

Sunt aproximtiv 1.869.107 cărți publicate și 24.924 filme lansate în fiecare an. Dintre ele, să zicem că 3% sunt într-o limbă pe care o cunoaștem și sunt bune. Avem așadar 56.073 de cărți și 747 de filme din care putem alege. Având o ofertă atât de mare, ce ne-ar face să vrem să recitim o carte sau să revedem un film prin care am trecut deja?

Cred foarte mult că ceea ce reluăm ne definește. Mai mult decât plăcere, ne aduce sensuri noi de fiecare dată și ne reconectează la esența noastră. Am întrebat câțiva improvizatori ce au reluat ei de-a lungul timpului. Iată câteva răspunsuri:

  1. Monica Anastase: Terry Prachett – Diskworld
  2. Ștefan Huluba: Antoine de Saint Exupery – Micul Prinț
  3. Valentin Hurdubaie: Pulp Fiction
  4. Micky: Camil Petrescu – Patul lui Procust
  5. Vlad Pasencu: Mihail Bulgakov – Maestrul și margareta
  6. Rozana Radu: Closer
  7. Delia Riciu: The Office, 1000 de fărâme

Când reiei ceva ce-ți place ai un sentiment de familiaritate și intimitate. Regăsești un vechi prieten. De asemenea, fiindcă între timp te schimbi, vezi lucruri care înainte ți-au scăpat, sau vezi din altă perspectivă anumite situații. Totuși, majoritatea acțiunilor sau personajelor rămân la fel, ceea ce e destul de plictisitor. Încerci să uiți ca să poți revedea.

Ce îmi place foarte mult la teatrul de improvizație, dacă mergi des la spectacole, este că îți oferă deopotrivă senzația de familiaritate și intimidate, dar și noutate de fiecare dată, fiindcă fiecare spectacol este irepetabil. Te reconectează la tine, dacă ești genul care apreciază jocurile, distracția, psihologia, arta, inteligența…  și îți oferă și sensuri noi sau chiar lecții de viață (mai ales dacă participi la cursuri).

M-am bucurat foarte mult să particip la ediţia a treia a IMPRO. Am râs cu lacrimi, m-am mirat de capacitatea oamenilor de percepţie-transformare-expresie, am învăţat în cadrul a două workshopuri lucruri care m-au schimbat în bine (ştiu cum să abordez diferenţele de gen şi cum să aplanez conflictele acum, am aflat ce-mi lipsea şi cum pot adopta noi calităţi), dar, mai presus de toate, am revăzut oameni minunaţi şi un mod de a face artă unic.

Încercați improvizația iar și iar, vă veți împrieteni cu siguranță!

Premiile Academiei de Film şi „Like”-ul de pe Tinder

În ultima zi a !MPRO am văzut cum ar arăta o gală a premiilor pentru cel mai bun improvizator la diverse categorii, care mai de care mai inedită. Ar fi un hohot general de râs.

Şi am descoperit câteva momente din viaţa unor oameni care s-ar putea plăcea pe Tinder, iar apoi s-ar întâlni, ar vorbi şi nu ar fi deloc ceea ce par online.

Trupa Obligo, cu un prezentator foarte autentic şi inspirat, ne-a purtat cu show-ul său And the winner is…pe covorul roşu de gală al premiilor Academiei de Film. Pe acesta au păşit, alături de membrii trupei, o parte dintre improvizatorii aflaţi în sală. Habar nu au avut că vor fi chemaţi pe scenă, unii erau în public, alţii prin culise. Ceea ce a făcut show-ul şi mai savuros.

Conceptul spectacolului, „nominalizările” gândite de trupa Obligo la care au fost desemnaţi câştigători o parte din improvizatorii prezenţi, momentele susţinute de aceştia complet luaţi pe nepregătite au făcut deliciul publicului din sala devenită neîncăpătoare.

Seara de improvizaţie a continuat cu actorii din Improvisneyland care, alături de spectatori, au creat show-ul M-am îndrăgostit pe net. Trupa Improvisneyland, cea prin care am descoperit eu improvizaţia, are o dinamică foarte interesantă, cea a unei echipe cu o experienţă consistentă în improvizaţie. Efervescenţa celor 4 actori din trupă, unul mai comic decât altul, este echilibrată de modul de a improviza calm, dar la fel de expresiv şi de plin de umor, al celor 3 actriţe. Mi-au plăcut replicile, ideile improvizatorilor de a răsturna situaţiile una după alta şi de a include, cu fiecare intervenţie, câte un nou detaliu amuzant în poveste.

!MPRO a fost pentru mine o ocazie de a lua contact mai îndeaproape cu improvizaţia, dar nu numai atât. Aici am descoperit nişte artişti foarte talentaţi care m-au bucurat cu forţa şi pasiunea lor din scenă. A fost prima dată când am ajuns la un festival de improvizaţie, iar acum abia îl aştept pe următorul pentru atmosfera deosebită, pentru cum intri, ca spectator, dintr-o poveste într-alta şi aştepţi cu sufletul la gură să vezi ce mai descoperi în următorul show. Interesant este că improvizaţia se face pe mai multe formate pe care artiştii construiesc situaţii şi personaje pe care, probabil, nu le vor mai expune.

La !MPRO 4 îmi doresc să ajung în fiecare zi la cel puţin un spectacol. Şi vă invit să încercaţi, improvizaţia este o formă de teatru captivantă!

Vrăjitoarea din Il

Au fost odată unsprezece prieteni buni, care locuiau în ţinutul Impro. În acest ţinut totul era improvizat. Dacă ţi-era sete te făceai că iei un pahar şi o sticlă, turnai în pahar băutura şi pe măsură ce te hotărai dacă e suc de grepfruit sau bere, ele apăreau la tine în mână şi puteai să bei. Dacă vroiai să ajungi acasă şi te dureau picioarele, te făceai că te urci pe un cal şi el apărea sub tine. Dacă te simţeai singur începeai să vorbeşti cu cineva şi acel cineva apărea în faţa ta. Aţi prins idea. Şmecheria era să îţi imaginezi cât mai clar ceea ce îţi doreai să apară, fiindcă altfel se puteau întâmpla multe accidente, puteai crea cai foarte scunzi şi graşi sau oameni fără mâini şi picioare. Dar asta e altă poveste.

După cum vă spuneam, în acest ţinut trăiau unsprezece băieţi şi fete, prieteni între ei. Fiecare se antrena zi de zi pentru a deveni mai bun la a-şi imagina lucruri şi, astfel, a le crea. Jamie îşi construise doar cu puterea minţii un ou uriaş, în care lucra alături de angajaţii săi. Suzie, fiindcă îi plăcea fisticul, găsea la tot pasul punguliţe din care putea ronţăi ziua întreagă. Richard se autointitulase rege şi putea prânzi alături de frumoasa lui regină doar pui la cuptor, aşa cum îi plăcea.

Fiecare dintre ei îşi făcuse o viaţă frumoasă şi totuşi, niciunul nu era mulţumit pe deplin. Le lipsea ceva şi nu ştiau ce. Aşa că se hotărâră toţi să plece într-o lungă călătorie până la Vrăjitoarea din Il, despre care auziseră ei că poate să îţi dăruiască ce îi ceri. Singura problemă era că nu ştiau ce să ceară, dar s-au gândit că marea vrăjitoare, cu înţelepciunea ei îi va ajuta şi cu asta.

Zis şi făcut, şi-au imaginat fiecare un mijloc de transport şi au pornit la drum, ba pe cal, elefant, monociclu, sau într-un Ferrari. Au trecut prin multe aventuri până au ajuns la vrăjitoare, dar au ajuns cu bine şi ea i-a primit cu braţele deschise.

Când a aflat ce îşi doresc, a zâmbit şi s-a scărpinat în frumosul ei păr albastru, ce îi atârna până la pământ, până i-a venit o idee. I-a pus pe toţi la treabă, rugându-i să o ajute să sape o fântână. Tot ce trebuiau să facă era să nu stea niciunul pe margine, ci să ajute cu ceva în orice moment, forţându-i astfel să lucreze împreună.

Cei unsprezece s-au apucat de treabă, iar ea se învârtea gânditoare în jurul lor. După ce au terminat şi s-au servit fiecare cu apa proaspătă scoasă cu atâta trudă, Vrăjitoarea din Il, le-a zis fiecăruia cum să fie de atunci. Lui Lenard, care condusese toată operaţiunea i-a spus să devină mai umil, lui Tim, care era cel mai agitat şi a adus cele mai multe pietre de râu i-a spus să fie calm, reţinut şi să vorbească mai puţin şi tot aşa. După ce a terminat cu împărţirea calităţilor, cei unsprezece au întrebat-o într-un glas “Faci tu o vrajă ca noi să avem toate aceste calităţi?”. Iar Vrăjitoarea răspunse: “Nu este nevoie, sunteţi din Impro. Improvizaţi-vă!”.

Şi cam asta a fost ce am învăţat de la workshopul Characters ţinut de Inbal Lori. Să adoptăm posturi, expresii, voci, ritmuri, atitudini ce nu ne vin natural, pentru a ne dezvolta, a crea personaje bine conturate, interesante şi puternice. Să ne aruncăm cu încredere, fiindcă toate astea sunt în noi, să lăsăm corpul să ne inspire. Astfel vom deveni improvizatori, actori, oameni mai buni.

Talent şi multă energie pe scena Teatrului Naţional Bucureşti

La IMPRO este o stare aparte şi multă energie. Pe scenă şi în public, deopotrivă. Cred că fiecare festival de artă şi cultură are o vibraţie a sa particulară. Aici se simt din plin bucuria, degajarea, curiozitatea care abia aşteaptă să vadă improvizatorii cum îşi construiesc poveştile şi personajele pe scenă.

Aseară am descoperit două trupe de improvizaţie, Marţienii şi Improvice şi am revăzut un actor tânăr care cred că va avea multe de spus în continuare pe scenă, Ştefan Huluba.

Aseară am văzut talent şi multă energie pe scena Teatrului Naţional Bucureşti.

Fiecare show a durat 40 de minute, improvizatorii nu depăşesc acest timp şi nici nu lasă poveştile neterminate. Nu ştiu cum reuşesc, nu se uită niciunul la ceas, dar îşi încheagă personajele şi ţes intrigile astfel încât să ajungă la final fix după 40 de minute de la intrarea în scenă.

Povestea construită de Marţienii a fost despre vanitate, putere şi interese personale. A fost captivantă, plină de umor, iar artiştii amatori din scenă au demonstrat că nu trebuie să fii actor cu acte ca să ai talent, inspiraţie, să fii spontan şi expresiv.

Au urmat cei de la Improvice care au prezentat un format de improvizaţie diferit de ceea ce văzusem anterior. Show-ul lor a fost despre iubire, despre începuturi, despre schimbare pe o structură formată din mai multe scene care s-au întâlnit în anumite puncte. Actorii au adăugat şi puţin suspans în jocul lor, făcând totul mai interesant pentru public.

Seara mea la IMPRO s-a încheiat cu show-ul susţinut de Ştefan Huluba, „…ish”, care a fost „cireaşa de pe tort” pentru mine. Spectacolul gândit şi jucat de el este un experiment curajos care mi-a revelat faptul că expresivitatea şi talentul pot înlocui cu succes replici elaborate.

Voi merge şi astăzi la IMPRO pentru o nouă doză de bună dispoziţie şi mult umor de calitate.

Cum mă îndrăgostesc de improvizație

Vineri seară am avut ocazia să iau parte, pentru prima oară în viața mea, la câteva spectacole de improvizație, în a doua seară IMPRO. Sinceră să fiu, sunt din ce în ce mai fascinată, la fiecare scenă măream ochii și abia așteptam următoarea scenă ca un copil mic ce-și așteaptă cadourile de Crăciun.

Primele două trupe au avut spectacole de tip short-form, care, într-adevăr, au avut o tentă mai amuzantă. M-a uimit cât de ușor se puteau adapta; chiar și atunci când aveau voluntari implicați care nu prea știau ce să facă, reușeau să facă din asta o glumă.

Celelalte două spectacole au fost de tip long-form, adică toate scenele aveau o legătură între ele, creând împreună o poveste. Chiar eram curioasă despre cum o să fie aceste două spectacole și cât de mult sens vor avea acele povești.

Ceva ce mi-a plăcut foarte mult este faptul că a existat un pianist care accentua fiecare emoție de pe scenă. Cred că acest lucru a adăugat valoare fiecărui spectacol.

Însă de ce spun ca mă îndrăgostesc din ce în ce mai mult de improvizație? Pentru că mi se pare că orice nou spectacol este un mister, fiecare piesă de teatru este alcătuită din imaginația a mai multor actori. Doar gândiți-vă la cât de greu este să te adaptezi pe parcurs la ce face celălalt, să încerci să-I citești gândurile, să-i anticipezi mișcările și, în același timp sa creezi un spectacol care să emoționeze și să taie respirația. Wow!

Ce mai pot spune, abia aștept ziua de mâine! 🙂

Un act de improvizație e special pentru că e unic

În cea de a doua zi de IMPRO Fest am descoperit de ce îmi place improvizația. Și pentru că obișnuiesc să folosesc metafore pentru a descrie anumite lucruri, simt să spun că improvizația e ca o rochie făcută la comandă de un designer. E specială tocmai pentru că e unică.

Uitându-mă la show-urile de aseară m-am simțit specială pentru că am realizat că ceea ce văd în clipele alea, nu a mai existat și nu va mai exista după acele momente. Replici, gesturi și povești, toate sunt create pe loc și există doar în clipa creației, rămânând apoi doar în sufletele și memoria publicului și doar pentru cîteva zile.

Aseară a fost despre joacă. Au dat startul cei de la ImproGrammer, cu al lor ImproGrammer Show, unde am văzut jocuri despre care se spune că sunt foarte cunoscute în lumea improvizației: Cuvânt din public, Scenă adjectiv, Poveste în 4, Discurs cu brațe, Scenă cu păpușari, Freeze. Deși sunt amatori, s-au descurcat foarte bine și au reuși să mențină publicul fascinat de momentele lor.

Au continuat apoi cei de la All In, cu jocuri de cărți. Ce fel de cărți? Toate felurile de cărți: cărţi de joc, cărţi de vizită, cărţi de bancuri. S-au completat frumos și ne-au oferit momente speciale. Cel mai mult mi-a plăcut bucata în care au folosit replici din cărți pentru a completa dialoguri create pe loc, de ei. A fost foarte amuzant acel moment.

Au urmat apoi cei de la Urban Impro, care au avut un moment atât de bun încât ai fi jurat că au venit cu scenariul scris de acasă. Un detectiv trecut prin multe se înfrunta cu cazul carierei sale. O crimă a avut loc, iar autorul era încă în libertate, ţesându-şi intrigile din umbră. Mister, indicii și momente delicioase. De asta am avut parte în cadrul show-ului Mistere Urbane.

Seara s-a încheiat pe măsură cu Axel Moustache și Monica Anastase, care au dat viață a trei povești superbe, conturate în jurul ideii de „Totul în doi”.

Astăzi e o nouă zi de IMPRO și sunt nerăbdătoare să descopăr și alte momente extraordinare, de creative.

Hai să ne jucăm un joc

Citiţi paragrafele de mai jos încercând să vă daţi seama dacă personajele sunt feminine sau masculine.

L. intră în cameră frecându-şi palmele de pantaloni, ca şi când ar vrea să scuture de pe ei termite. Zâmbetul larg, necaracteristic, îi trăda bucuria. M. tocmai pusese o serie de eprubete în centrifugă. “Ce s-a întâmplat?”, întrebă. “Board-ul Nobel ne-a selectat!”.

A. spăla vasele când J. sună la uşă. Îşi uitase iarăşi cheia acasă. “Hei, cum a fost la şcoală?”. “Cum să fie, ca de obicei.” A. se şterse de bluză şi puse o mână pe antebraţul lui J., care tocmai se pregătea să se închidă iar în camera şi să dea muzica la maxim. “Nu ştiu cum e la tine, dar eu în a noua nu mă împrietenisem cu nimeni din clasă. Abia din a zecea am învăţat cum să mă apropii de ceilalţi. Vrei să vorbim despre asta?”.

F. şi B. se cunoşteau de la şase ani. Ieşeau în fiecare seară afară după şcoală să se joace raţele şi vânătorii, leapşa pe coco, hoţii şi vardiştii, frunza, flori-fete-filme-sau-băieţi-actori-şi-cântăreţi, de-a magazinul, de-a impresiariatul artistic, fotbal, ţările, miuţa, tenis la perete. Acum, după douăzeci de ani, se văd mai rar, dar când o fac stau de vorbă până dimineaţă, la o bere sau o cola, desi au serviciu a doua zi.

V-au apărut clar în minte personajele? Aţi putut să le vizualizaţi? Vă voi lăsa în mister şi nu vă voi dezvălui identitatea lor, pentru simplul motiv că ele puteau fi orice – bărbaţi sau femei.

Am participat la workshopul Walk Like A Woman, ţinut de Orla McGovern unde am învăţat că există o mulţime de stereotipuri despre bărbaţi şi femei create şi multiplicare de media care au foarte puţină legătură cu realitatea şi care ne aduc doar neplăceri. De fapt, singurele diferenţe sunt cele care ţin de naştere, de postura corpului (picioare desfăcute / picioare apropiate), atingerea feţei şi părului (la femei) sau mersul hotărât (la bărbaţi).

Hai să vedem mai multe personaje în cărţi, filme şi teatru femei-inginer sau bărbaţi-asistenţi sociali, pentru a ne echilibra sufleteşte 🙂