Cum și când te-ai îndrăgostit de improvizație?

PR Wizard Anca Maco i-a intervievat pe câțiva din participanții la ediția aniversară de 10 ani a festivalului. Publicăm răspunsurile lor, întrebare cu întrebare.

DOINA ANTOHI: Acum mult timp, au trecut mulți ani de atunci – 10, 15? – mi-am văzut colegii din Improvisneyland într-un spectacol și mi s-a părut imposibil ce făceau ei acolo. M-am speriat și a trecut ceva timp până să îmi treacă frica. Așa că, acum 5 ani, am mers în Improvacanța și, de atunci, drumul a fost lin – am participat la workshop-uri, am făcut cursuri, am mers la spectacole, și am ajuns și pe scenă, în calitate de actriță improvizatoare. La început eram foarte stângace. Acum am ajuns la nivelul „nu chiar de neprivit”. Sunt și trainer!

DELIA RICIU: Prin 2008, când m-am și apucat de ea. Cum, nu știu exact, îmi aduc aminte doar că mi-am făcut colegii să râdă tare la antrenament și aia a fost pentru mine.

BOGDAN UNTILĂ: Prin 2009, eram cu colegii de facultate într-un turneu. Într-o noapte în care berea nu a lipsit, ne-am uitat la o hârtie igienică și ne-am întrebat: ce altceva poate fi obiectul ăsta? Am facut scene toată noaptea și de atunci nu m-am mai oprit.
De ce e special un act de improvizație?
Un act bun de improvizație face publicul să uite că privește actori, că au rate, că stau în trafic, că vecinul renovează.
Un act bun de improvizație te poartă într-o lume în care râzi de tot ce ți-e frică.

ANDU REGHINĂ: Cu adevărat m-am îndrăgostit de improvizație la antrenamente. La început eram crispat și nu eram în stare să îmi spun numele fără să mă bâlbâi.
Până la un antrenament când pur și simplu am râs aproape continuu și cele două ore au zburat pe lângă mine- nici nu am simțit timpul. Pentru mine acela a fost switch-ul: antrenamentele au devenit din semi-stress, relaxare.

MIRUNA UȘURELU: Improvizația a apărut în viața mea în al doilea semestru din anul I de facultate, datorită profesorului meu, Bogdan Dumitrescu. Relația inițială a fost de “love-hate”, căci mă îngrozea gândul de a cânta versuri inventate pe loc și a nu avea control în scenele pe care le făceam. Însă, cu cât lucram mai mult și eram sprijinită de profesorul meu, cu atât treceam peste fricile care mă țineau în loc. În felul ăsta, acel “love-hate” s-a transformat în “love” și atât.

ADRIAN LOGHIN: Întotdeauna m-a atras, dar m-am îndrăgostit cu adevărat în momentul în care, mă aflam la Teatrul Bulandra, făceam figurație într-un spectacol, și înainte de începerea spectacolului, pe o măsuță în foaierul teatrului au fost scoase mai multe cărți spre vânzare, pentru publicul spectator. Majoritatea fiind, bineînțeles, cărți de teatru sau despre personalități teatrale.
Ochii mi-au căzut pe o cărțulie mică, cu copertile albe și cu titlul verde: ”Impro. Improvizatia si teatrul” de Keith Johnstone. Aveam 20 de lei la mine, cartea era 25, doamnele de la garderobă, pentru ca sunt simpatic, mi-au oferit-o pe datorie. Cartea aia m-a impactat atât la nivel personal cât și ca artist scenic și profesor de teatru. În continuare ocupă un loc foarte important din mica mea colecție și mă-ntorc des sa revizuiesc notițele făcute pe marginile paginilor. Și mi-am plătit și datoria… la un moment dat.

DAN MIRON: Primul spectacol de impro l-am văzut în ultimul an de facultate, eram exchange student la o universitate din SUA. Era trupa universității și efectiv mi-a explodat capul când am văzut ce fac cu imaginația. Atunci mi-am zis că trebuie să găsesc așa ceva și în România și astfel am devenit spectator fidel al trupei Improvisneyland cu care am început și cursurile.