Nu te mai autoflagela, ci acceptă-te așa cum ești. Cam așa ar suna un sfat pe care Andru din prezent l-ar da unui Andru de acum 1 ani – 1 an jumate, chiar și mai noob în ale improvizației decât cel actual.
Acest noob mergea destul de des să vadă spectacole de impro și, cu cât spectacolul era mai bun, cu atât mai mare era îndoiala lui de sine la final. Nu era vorba doar de o întrebare generică de tipul ”oare voi putea ajunge și eu vreodată la nivelul ăla?”. Era o îndoială care viza chestiuni particulare.
Mă uitam la Andrei Negoiță cum își folosește tot corpul pe scenă, la personajele făcute de Dan Miron sau de Adriana Bordeanu, la modul la care lucrează Dan Codreanu cu obiecte imaginare și la câte și mai câte alte lucruri făcute de mulți alți improvizatori. Și comparam ceea ce vedeam cu modul în care îmi foloseam eu corpul pe scenă, cu personajele făcute de mine sau cu modul în care lucram eu cu obiecte imaginare. Era o comparație în urma căreia ieșeam, în mod invariabil, prost. Foarte prost. Și ăsta era un prilej foarte bun de a mă gândi de ce mai continui să fac impro.
Nu aș ști să spun exact cum sau când, dar această dinamică s-a schimbat la un moment dat. Și nu pentru că acele comparații au început brusc să fie în favoarea mea. Ci pentru că mi-am dat seama că nu are sens să compar ceea ce improvizatori cu mult mai multă experiență fac cel mai bine cu ceea ce eu, improvizator cu puțină experiență, fac cel mai prost.
Eu în liceu am făcut profilul mate-info și, în anii de după, am stat să învăț cum să interpretez și să argumentez pe baza unor texte de lege. Am o ură viscerală pentru dans, pe care nu mi-o înfrâng decât în mod conștient și forțat și pentru 15 min pe ceas, ca să scap de gura prietenei mele. Ce naiba din ceea ce am făcut până acum ar fi anunțat deci o folosire plenară a corpului într-o scenă de impro? Absolut nimic.
Cu toții avem 20-30-117 ani în spate în care ne-am format ca oameni într-un anumit fel. E firesc ca acel fel, atât de cimentat, să fie cel care iese la iveală în impro.
Asta nu înseamnă că nu ar trebui sau că nu ar merita să introducem chestii noi în bagajul nostru. Ba da. Doar că mindset-ul ar trebui probabil să fie cel de flexibilizare a modului nostru de a fi, de a-l condimenta cu ceva cu care suntem mai puțin familiari (e.g. personaje), iar nu de negare a modului nostru de a fi și de a încerca o schimbare la 180°.